La moartea lui Radu Beligan
https://www.ziarulmetropolis.ro/la-moartea-lui-radu-beligan-2/

N-am vrut niciodată să intru prin culisele vieţilor de oameni, dar meseria m-a adus şi aici. Am intrat şi prin culisele teatrelor. Artiştii sunt atât de orgolioşi. Stupid de orgolioşi. E în firea lucrurilor. Creatorii sunt, adesea, egoişti şi maniaci şi obsedaţi de ei înşişi. De prea multe ori sunt aşa. E nedrept, dar e adevărat.

Un articol de Andrei Crăciun|21 iulie 2016

Radu Beligan era mare – nici nu trebuia să ştii teatru, eu nu ştiam şi nu ştiu nici acum, ca să o înţelegi. Era de-ajuns să asculţi furia şi indignarea pe care le stârneau numele său. Atâţia nu aveau loc de acest om!

Şi nu erau raţiuni ideologice la mijloc – nu se răsculau anticomuniştii de Ziua a Şaptea (o, cum s-a umplut România, după decenii de scârboasă laşitate socială, de anticomunişti!).

Era altceva – era invidia umană cea mai pură. Uneori, intervenea umanitatea – mulţi îi doreau maestrului doar un răgaz să îşi tragă sufletul.

Eu nu cred că Radu Beligan a fost un ticălos, mă priveşte această credinţă, nu vreau să o impun nimănui. Cred că a făcut mari compromisuri politice pentru teatru, şi mai cred că – undeva, în sine – a plătit pentru ele. A fost în acord cu timpurile şi nu a avut deloc vocaţie de disident. Atâtea i se pot imputa. E just.

Şi câte n-am auzit în culise! Aici afli bârfe şi şogorii şi se duce naibii tot luciul statuilor. Câte n-am auzit!Beligan

Cel mai mult mă revoltă vestea că era plimbat de colo-colo pentru bani, ca o vacă de muls. Nu am crezut asta.

Am crezut că Radu Beligan nu s-a oprit din teatru în urma unui cumul foarte complex de factori. Să îi dăm acestui om prezumţia de autonomie, măcar atât. Iar cel mai important factor în decizia de a nu se opri cred că a fost orgoliul personal. Mai avea de oferit.

E uşor să acuzi un om că nu s-a oprit la timp. E la fel de facil ca şi cum ai râde de un obez care alunecă pe o banană. E – în egală măsură – dovada că nu înţelegi prea mult din libertate.

Căci un om are dreptul să îşi trăiască şi finalul epocii exact aşa cum doreşte, şi nu are a da socoteala nici măcar publicului său. Un artist poate să se facă şi de râs dacă aşa consideră.

Iar această atitudine de mâncători de seminţe în rigola de la marginea vieţii oamenilor mari este fundamental penibilă şi nu spune despre noi decât că suntem mici.

Radu Beligan nu a fost nici cel mai bun actor şi cu siguranţă nu un exemplu moral. Dar sunt atâţia oameni care – nu doar în culise – vorbesc despre cât de mult i-a ajutat Radu Beligan, cât de generos şi de blând şi de bun era. Pe ei de ce să nu îi ascultăm? Totul este pe de-o parte, şi pe de altă parte.

Radu Beligan a fost, cred,  un om care s-a dăruit teatrului cu o pasiune excepţională, şi care de aceea – oameni mărunţi cum suntem – ni se pare scandaloasă şi de neînţeles şi am vrea să nu fi existat. Vrem să coborâm înspre judecăţi simple de valoare pentru că nu ne mai sunt accesibile celelalte.

Marin Moraru

Radu Beligan,  alături de Marin Moraru şi de Gheorghe Dinică, în spectacolul „Take, Ianke şi Cadîr“, jucat la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ Bucureşti. Foto: TNB

Radu Beligan nu merită, poate, nici elogiile lăcrămoase, încărcate de clişee care arată o puţinătate a simţirii, dar nu merită nici scârba noastră atotştiutoare, deşi desigur că ne priveşte pe fiecare ce simţim acum, dacă simţim ceva sau ne e indiferent.

Radu Beligan a fost un apostol al teatrului – şi cred că pentru o judecată, aici, pe pământ e de-ajuns să ştim că ultimii săi ani nu au fost atât o trădare, cât o încercare, de multe ori peste puterile omului, de a amâna cortina. Ce e mai uman de atât? Câţi vom şti să nu ne agăţăm de munca noastră ca de viaţa noastră?

Şi, de aceea, cred că viaţa – în scenă – a lui Radu Beligan este un exemplu. Poate fi şi un exemplu negativ, fireşte, dar este tot un exemplu. Radu Beligan a fost un om mare şi nu i se potriveşte cântarul oamenilor mici.

La cârciuma unde scriu în fiecare zi, pe perete este o pagină dintr-un ziar. Este o pagină de arte şi sport – mă aşez întotdeauna sub ea. Este o pagină dintr-un ziar interbelic. Sus, într-un colţ, se anunţă că la o grădină de vară va juca şi tânărul şi talentatul Radu Beligan. Văd pagina asta în fiecare zi. Îmi place să o văd.

Să rămâi într-o meserie mai bine de şaptezeci de ani – mă gândesc deseori la această supravieţuire. Care este preţul cu care a fost posibilă? Nu vom afla.beligan16

Am citit Jurnalul lui Sebastian. Ştiu. Dar mai ştiu şi altceva.

Un director de teatru mi-a spus cândva ceva esenţial despre Radu Beligan. Directorul avea biroul la un etaj. Actorul – aproape nonagenar pe atunci – cu picioarele slăbite a insistat să urce singur, neajutat, treaptă cu treaptă, până la director. A privit tablourile de pe pereţii teatrului şi a constatat că lipseşte figura sa. Amănuntul i s-a părut revoltător. Şi nu a cerut să îi fie pus un tablou acolo, fiindcă i se cuvenea. Nu. A cerut să joace în acel teatru şi să îl merite.

Eu, daţi-mi voie la această naivitate poate, cred că aşa a fost Radu Beligan. Şi nu găsesc niciun motiv întemeiat să îmi fie ruşine că i-am fost – atâţia dintre noi – contemporani. Acţiunile sale în politică n-au băgat oameni în puşcării şi nici infecţii nosocomiale prin spitale n-au adus, nu cred că ele au mutilat arta românească.

Şi am putea – măcar – să nu uităm că un om, chiar şi unul atât de mare ca Radu Beligan, este totuşi doar un om.

Faceţi-i o favoare şi urmaţi-vă visele. Radu Beligan a fost un om iubit care nu s-a mai săturat de această iubire. Personal, nu mi se pare deloc – dar deloc – puţin pentru un destin.

Foto: Radu Beligan – Facebook

24
/01
/18

Un vecin a trăit 92 de ani şi sărbătorea Ziua Naţională, invitându-şi megieşii la o ţuică fiartă. Nu era băutor. Fusese, la viaţa lui, un jandarm şi un miliţian de legendă, un fel de Wyatt Earp local. Provenea din zona Argeşului şi citea fără ochelari la peste 90 de ani.

23
/01
/18

Sunt campion mondial la şanse ratate. Să vă povestesc una. O şansă, ratată. De altfel, pentru asta ne-au fost destinate, să le povestim. Ca orice tip dur, mă cunoașteți, mă întorceam acasă de la …piață. În fond e și asta tot un fel de „sală”.

09
/01
/18

Până ieri aveam o părere destul de bună în legătură cu gradul de civilizație pe care îl posed. Un post TV de largă respiraţie, cel mai urmărit și în 2017, mi-a făcut-o țăndări.

19
/12
/17

M-am simțit întotdeauna un străin în România. Nu sunt patriot de ocazie, nu mă bat cu nicio cărămidă în piept, am văzut și munți mai înalți decât Carpații, și mări mai frumoase decât Neagra, și oameni mai luminoși și mai buni.

19
/12
/17

Multe ne plăceau la final de an, dar ca mersul cu uratul nu era nimic. Pluguşorul era temelia uratului, mai ales când erai mai mititel. Cei mici urau, adulţii urau, toată lumea ura ceva/pe cineva în acele vremuri, iar tradiţia a rămas. După ce mai creşteai, puteai să încerci  ”buhaiul” şi ”capra”. Nu duc mai departe comparația cu adulții. Nu e momentul. Nici locul.

17
/12
/17

Sincer, când v-a plăcut ultima dată de România? Sau mai degrabă ”România e o țară grozavă, păcat că e locuită”? Când v-ați simțit foarte „împreună“ cu alți români? (Nu la sentimentul colectiv de ”vai de noi” mă refer).

29
/08
/17

Calul era unicul motiv de mândrie al lui Florea. Căruţa nu, pentru că în zilele geroase de iarnă din ea mai rămâneau doar osiile și roțile, restul intra pe foc.

25
/08
/17

Un necaz nu vine niciodată singur. La mine au obiceiul să se așeze la coadă, asta e pretenția mea, să fie ordonate și să-și aștepte rândul, ar fi păcat să vină necazul peste mine și eu din cauza îmbulzelii să nu-l observ.

24
/08
/17

Driblând pe cât îmi permite talentul balonul de săpun al misoginismului, la ceas de dimineaţă răcoroasă am ajuns la concluzia că între bărbați și femei este o diferență uriașă, primii fiind adevărați campioni în materie de bun gust, cel puțin la nivel de teorie, atunci când vor să-și aleagă partenera pentru o viață, o noapte, o oră, două minute…

23
/08
/17

Coadă la supermarket, o domnă îşi închipuie că dacă se urcă în spinarea mea va plăti mai repede. În mână are o pungă de ficăţei de pasăre, din ei se scurge un lichid dubios și rece direct pe piciorul meu, mă feresc, o privesc, se face că nu mă vede.

26
/05
/17

“Un înger se îndreaptă către un spital bucureştean, prin ploaia cenuşie de iarnă. Vrea să vadă cu ochii săi supraceleşti dacă nu s-a împuţinat lumina în ochii şi în sufletele chirurgilor. Omul de la volan zări îngerul, îi ghici şi aripile pe sub pardesiul subţire şi se gândi că un asemenea trofeu nu avea nimeni.”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.

24
/05
/17

“Când se trezi, soarele era aruncat departe, pe cer. Se foi puțin în pat și încercă să aţipească din nou. Aerul rece, din camera înaltă, nezugrăvită de mulți ani, îl pătrundea până la piele și îl înfiora. Ar mai fi dormit, dar îl treziseră țipetele păunilor flămânzi și cântecele triumfale ale cocoșilor. (...)”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.

22
/05
/17

“─ Ce fel de om este Johnny? îi întreba o fătucă. ─ Aaaaa, păi e un băiat valabil! Nu e încrezut, nu-şi dă aere şi se poartă aşa, modest, ca un om dă rând. ─ Vorbeaţi cu el des? ─ Sigur, în fiecare zi. ─ Şi ce-i spuneaţi? (…)”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care continuăm să vă prezentăm câteva povestiri.

17
/05
/17

“E miezul verii. După masa de prânz, mama şi fiul stau lungiţi în două paturi aşezate simetric de o parte şi de alta a uşii, de-a lungul a doi pereţi opuşi din dormitorul familiei. Fiecare se foieşte nervos în patul său, iar un zugrav îşi face de lucru pe hol şi trage cu urechea la ce discută cei doi. (…)”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.

10
/05
/17

“Este zăpadă cu soare. Acoperișurile sclipesc, streașinile șiroiesc, oamenii calcă într-un fel de piftie alburie, care se risipește în jur și îi stropește pe trecători. (...)”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat anul acesta „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, din care vă prezentăm, prin amabilitatea autorului, câteva fragmente / povestiri integrale.