La moartea lui Radu Beligan
https://www.ziarulmetropolis.ro/la-moartea-lui-radu-beligan-2/

N-am vrut niciodată să intru prin culisele vieţilor de oameni, dar meseria m-a adus şi aici. Am intrat şi prin culisele teatrelor. Artiştii sunt atât de orgolioşi. Stupid de orgolioşi. E în firea lucrurilor. Creatorii sunt, adesea, egoişti şi maniaci şi obsedaţi de ei înşişi. De prea multe ori sunt aşa. E nedrept, dar e adevărat.

Un articol de Andrei Crăciun|21 iulie 2016

Radu Beligan era mare – nici nu trebuia să ştii teatru, eu nu ştiam şi nu ştiu nici acum, ca să o înţelegi. Era de-ajuns să asculţi furia şi indignarea pe care le stârneau numele său. Atâţia nu aveau loc de acest om!

Şi nu erau raţiuni ideologice la mijloc – nu se răsculau anticomuniştii de Ziua a Şaptea (o, cum s-a umplut România, după decenii de scârboasă laşitate socială, de anticomunişti!).

Era altceva – era invidia umană cea mai pură. Uneori, intervenea umanitatea – mulţi îi doreau maestrului doar un răgaz să îşi tragă sufletul.

Eu nu cred că Radu Beligan a fost un ticălos, mă priveşte această credinţă, nu vreau să o impun nimănui. Cred că a făcut mari compromisuri politice pentru teatru, şi mai cred că – undeva, în sine – a plătit pentru ele. A fost în acord cu timpurile şi nu a avut deloc vocaţie de disident. Atâtea i se pot imputa. E just.

Şi câte n-am auzit în culise! Aici afli bârfe şi şogorii şi se duce naibii tot luciul statuilor. Câte n-am auzit!Beligan

Cel mai mult mă revoltă vestea că era plimbat de colo-colo pentru bani, ca o vacă de muls. Nu am crezut asta.

Am crezut că Radu Beligan nu s-a oprit din teatru în urma unui cumul foarte complex de factori. Să îi dăm acestui om prezumţia de autonomie, măcar atât. Iar cel mai important factor în decizia de a nu se opri cred că a fost orgoliul personal. Mai avea de oferit.

E uşor să acuzi un om că nu s-a oprit la timp. E la fel de facil ca şi cum ai râde de un obez care alunecă pe o banană. E – în egală măsură – dovada că nu înţelegi prea mult din libertate.

Căci un om are dreptul să îşi trăiască şi finalul epocii exact aşa cum doreşte, şi nu are a da socoteala nici măcar publicului său. Un artist poate să se facă şi de râs dacă aşa consideră.

Iar această atitudine de mâncători de seminţe în rigola de la marginea vieţii oamenilor mari este fundamental penibilă şi nu spune despre noi decât că suntem mici.

Radu Beligan nu a fost nici cel mai bun actor şi cu siguranţă nu un exemplu moral. Dar sunt atâţia oameni care – nu doar în culise – vorbesc despre cât de mult i-a ajutat Radu Beligan, cât de generos şi de blând şi de bun era. Pe ei de ce să nu îi ascultăm? Totul este pe de-o parte, şi pe de altă parte.

Radu Beligan a fost, cred,  un om care s-a dăruit teatrului cu o pasiune excepţională, şi care de aceea – oameni mărunţi cum suntem – ni se pare scandaloasă şi de neînţeles şi am vrea să nu fi existat. Vrem să coborâm înspre judecăţi simple de valoare pentru că nu ne mai sunt accesibile celelalte.

Marin Moraru

Radu Beligan,  alături de Marin Moraru şi de Gheorghe Dinică, în spectacolul „Take, Ianke şi Cadîr“, jucat la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ Bucureşti. Foto: TNB

Radu Beligan nu merită, poate, nici elogiile lăcrămoase, încărcate de clişee care arată o puţinătate a simţirii, dar nu merită nici scârba noastră atotştiutoare, deşi desigur că ne priveşte pe fiecare ce simţim acum, dacă simţim ceva sau ne e indiferent.

Radu Beligan a fost un apostol al teatrului – şi cred că pentru o judecată, aici, pe pământ e de-ajuns să ştim că ultimii săi ani nu au fost atât o trădare, cât o încercare, de multe ori peste puterile omului, de a amâna cortina. Ce e mai uman de atât? Câţi vom şti să nu ne agăţăm de munca noastră ca de viaţa noastră?

Şi, de aceea, cred că viaţa – în scenă – a lui Radu Beligan este un exemplu. Poate fi şi un exemplu negativ, fireşte, dar este tot un exemplu. Radu Beligan a fost un om mare şi nu i se potriveşte cântarul oamenilor mici.

La cârciuma unde scriu în fiecare zi, pe perete este o pagină dintr-un ziar. Este o pagină de arte şi sport – mă aşez întotdeauna sub ea. Este o pagină dintr-un ziar interbelic. Sus, într-un colţ, se anunţă că la o grădină de vară va juca şi tânărul şi talentatul Radu Beligan. Văd pagina asta în fiecare zi. Îmi place să o văd.

Să rămâi într-o meserie mai bine de şaptezeci de ani – mă gândesc deseori la această supravieţuire. Care este preţul cu care a fost posibilă? Nu vom afla.beligan16

Am citit Jurnalul lui Sebastian. Ştiu. Dar mai ştiu şi altceva.

Un director de teatru mi-a spus cândva ceva esenţial despre Radu Beligan. Directorul avea biroul la un etaj. Actorul – aproape nonagenar pe atunci – cu picioarele slăbite a insistat să urce singur, neajutat, treaptă cu treaptă, până la director. A privit tablourile de pe pereţii teatrului şi a constatat că lipseşte figura sa. Amănuntul i s-a părut revoltător. Şi nu a cerut să îi fie pus un tablou acolo, fiindcă i se cuvenea. Nu. A cerut să joace în acel teatru şi să îl merite.

Eu, daţi-mi voie la această naivitate poate, cred că aşa a fost Radu Beligan. Şi nu găsesc niciun motiv întemeiat să îmi fie ruşine că i-am fost – atâţia dintre noi – contemporani. Acţiunile sale în politică n-au băgat oameni în puşcării şi nici infecţii nosocomiale prin spitale n-au adus, nu cred că ele au mutilat arta românească.

Şi am putea – măcar – să nu uităm că un om, chiar şi unul atât de mare ca Radu Beligan, este totuşi doar un om.

Faceţi-i o favoare şi urmaţi-vă visele. Radu Beligan a fost un om iubit care nu s-a mai săturat de această iubire. Personal, nu mi se pare deloc – dar deloc – puţin pentru un destin.

Foto: Radu Beligan – Facebook

30
/08
/16

Ca în vremurile bune, când oamenii erau obișnuiți să plătească atunci când doreau să vadă un film, sâmbătă seara am mers la cinematograf. O carte și un film făcut după ea cu mult înainte să mă nasc au reprezentat combustibilul care m-a pus în mișcare. Nu puteam rata noua ecranizare a romanului „Ben Hur”!

24
/08
/16

Într-o vreme în care cinematografele și mai ales vizionările la „video” propuneau în special filme cu actori care fie rupeau norma la frumusețe sau rupeau adversarii în bătaie, m-am trezit ridicat de pe scaun de un domn, nici înalt, nici frumos – conform standardelor clasice, nici pletos, nici musculos. Revedeam filmul „Operațiunea monstrul” (scenariul: Titus Popovici / regia: Manole Marcus) și o seară de luni stătea să se sfârșească în brațele unei dimineți de marți, iar eu brusc vroiam să fiu Corneliu (Marin Moraru). Să pot explica, fumând fie și un cocean de porumb, cum am ales lingurița și am lansat milimetric în buza stufului de unde am recuperat monstrul într-o încleștare în care îi simțeam forța lui colosală.

23
/08
/16

Am călătorit cu trenul după o pauză consistentă, mai lungă de un deceniu. Habar nu mai avem despre felul cum mai arată interiorul vagoanelor și nici despre „fauna” care le populează. Ziua era una liberă pentru tot poporul, destinația una de relaxare (Brașov), deci bănuiesc că publicul era puțin diferit de cel obișnuit. Oricum, prima impresie, a interiorului vagoanelor, a fost una bună, prin comparație cu ceea ce era în vremurile când făceam naveta săptămânal pe ruta București – Găești.

15
/08
/16

Alături de Cinesseur şi Dede's, prietenii publicaţiei noastre, Ziarul Metropolis s-a hotărât să facă un experiment. Adică să adopte o echipă (de tigri) - Hull City, "The Tigers" - din cel mai frumos campionat de fotbal al lumii, Premier League, şi să meargă cu ea până în pânzele "galben-negre" ale sezonului 2016-2017. Pentru că, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, cultura şi sportul fac, mai mereu, casă bună.

21
/07
/16

N-am vrut niciodată să intru prin culisele vieţilor de oameni, dar meseria m-a adus şi aici. Am intrat şi prin culisele teatrelor. Artiştii sunt atât de orgolioşi. Stupid de orgolioşi. E în firea lucrurilor. Creatorii sunt, adesea, egoişti şi maniaci şi obsedaţi de ei înşişi. De prea multe ori sunt aşa. E nedrept, dar e adevărat.

06
/07
/16

Marțea sunt trei ceasuri rele! Așa am auzit. Acum m-am convins. Ca orice bărbat care se respectă la mijlocul săptămânii, la ceas tainic de amurg canicular, pregăteam o fleică la gratar și un sos de piper cu fulgi de ardei iute, rețetă proprie. Cum acțiunea părea să treneze am apucat telefonul de o aripă și am început să navighez pe internet.

27
/06
/16

Când am pășit timid către lumea filmului, unul dintre primii actori care m-au cucerit a fost Bud Spencer. Aveam vârsta ideală să fiu fascinat de Piedone. Oferta filmelor care rulau din când în când în sala de sport a școlii din satul meu cuprindea puține titluri, câteva filme cu haiduci, două – trei cu arte marțiale și celebra serie cu Piedone (în Egipt, Hong – Kong, Africa sau unde mai voia el să fie).

06
/06
/16

„Anii, iubirile și paharele de vin nu se numară niciodată”. Așa susțin italienii, am aflat asta dintr-un film de dragoste. Da, mă uit și la așa ceva în nopțile în care plouă cu lună plină. Evident, imediat după ce am aflat asta m-am pus pe numărat.

15
/05
/16

,,Bacalaureat” este un film de cinema despre care se va comenta îndelung, foarte româneşte. 

13
/04
/16

TURISM CULTURAL La Liverpool se poate ajunge în multe feluri. Eu am venit dinspre Londra, cu trenul. E singura cale pe care o cunosc. Despre ea vă scriu.

25
/03
/16

De-a lungul anilor, în momentele de relaxare am organizat, pe imensa arenă a imaginației, numeroase partide de fotbal, unde invitam fotbaliști din echipe și epoci diferite să joace exclusiv pentru mine. Ieșeau partide memorabile, dar trebuie să spun că mai mereu aveam grijă să câștige echipa în care jucau constant Dobay, Baratki, Di Stefano, Eusebio, Ionică Bogdan, Iașin, Dobrin, Cruyff, Kempes, Pușkaș, Socrates, într-un sistem de joc perfect, unu în poartă zece în față.

21
/03
/16

Mă văd aievea aruncându-mă în adâncul internetului, călătorind, cine poate şti cum, prin neştiutele servere ale Domnului, până la prietenul meu virtual T.O. Bobe. Mă văd aievea ieşind din computerul dumnealui personal, luându-l de guler şi plesnindu-l cu două palme - blând, dar ferm, amical, dar răsunător. I-aş spune, dând în el, întocmai aceste cuvinte: de ce nu mai publici, mă nenorocitule, poezie?

16
/03
/16

„În anii '80, în plină dictatură ceaușistă, Umberto Eco a venit la București la lansarea traducerii românești a „Numelui trandafirului”. Întâlnirea a fost secretă, doar cu scriitori selectați atent. Câțiva optzeciști au aflat însă și au încercat, zgomotos, să intre în sală. De teama scandalului (Eco trebuia să apară din clipă-n clipă), la intervenția unui critic important, au fost lăsați și ei la întâlnire. Așa am apucat să-l vedem și să-l auzim pe scriitorul care era pe buzele tuturor în lume”, scrie Mircea Cărtărescu, într-un editorial publicat în numărul din martie al revistei Q Magazine şi intitulat „Un ecou la moartea lui Eco”

15
/02
/16

Avem o istorie împreună – Londra și cu mine. Aici am petrecut primul meu Revelion departe de România, m-am perindat pe străzile sale până la epuizare, la întoarcerea în București am ajuns direct la spital, cu salvarea, a fost foarte frumos. 

13
/02
/16

Actorul şi regizorul Alexandru Nagy este nepotul actorului George Ivaşcu şi al regizoarei Alice Barb. Într-o scrisoare publicată de Ziarul Metropolis, în preajma zilelor de naştere ale celor doi artişti (Alice Barb este născută pe 14 februarie, iar George Ivaşcu pe 15 februarie), Alex Nagy arată cum l-au influenţat aceştia ca oameni apropiaţi, dar şi cum i-au modelat la început de drum cariera.

12
/02
/16

Tanti Geta a primit de la copii un smartphone. „Un chin pe bani”. E un ACER de 5 inch. „Ager de-un lat de palmă”. E destul de greu de manevrat. „E imposibil să faci ceva cu el, ia de vezi”.

27
/01
/16

Recunosc din start că am o slăbiciune pentru actorul Florin Piersic. Am devenit ținta glumelor familiei pentru că ori de câte ori îl văd la TV, într-un film, o piesă de teatru, emisiune de vorbăraie, suspend orice activitate, confisc telecomanda și mă lățesc pe canapea.