La o mică plimbare în Parcul Carol I
https://www.ziarulmetropolis.ro/la-o-mica-plimbare-in-parcul-carol-i/

La Bucureşti, un loc în care să faceţi mişcare, să vă plimbaţi, să citiţi ori să cădeţi pe gânduri, luând o clipă distanţă de zgomotul infernal al oraşului, găsiţi aproape de Mitropolie.

Un articol de Dana Ionescu|4 aprilie 2021

Personajele pe care le veți întâlni de cum intrați în Parcul Carol I sunt multe și de toate felurile: un domn sau mai ales o doamnă care-și plimbă cățelul, grupuri de adolescenți care fac zarvă mare, skateri colorați, oameni citind pe câte o bancă, cupluri răsfățându-se la soare, mulți copii vegheați de bunici, la locurile de joacă și în apropierea lor, ascultători de manele la smartphone, bicicliști care se antrenează. Fiecare dintre aceste personaje are un motiv să se oprească pe aleile principale, pe vreo bancă mai retrasă, pe platoul spațios dinspre monument, la una dintre cele câteva terase în aer liber, amenajate într-un spațiu generos, în care e, într-adevăr, loc pentru toți. Și, când pandemia va ieși în viețile noastre, va fi iar loc destul și pentru evenimente – proiecții de film, spectacole de teatru pentru copii, expoziții.

Înapoi în timp
Cel mai gros rid de pe chipul acestui complex care anul acesta împlinește 115 ani este, știm, monumentul închinat „eroilor” comuniști, construit în anii ’60, când parcul avea deja o istorie. Redenumit în anii ’60 „Parcul Libertății”, acest spațiu de loisir își pierderea sensul în vremea întunecată a buldozerelor comuniste.  Nu întâmplător, desigur, în vecinătate apăruse și „Steaua roșie”, o fabrică la unison cu spiritul timpului.

Parcul trăia atunci un fel de maturitate nefericită. Istoria lui începuse în 1906, odată cu dorința lui Take Ionescu de a organiza o expoziție care să aniverseze 40 de ani de domnie a lui Carol I și 25 de ani de la proclamarea regatului, în Câmpia Filaretului, unde ajunsese, în 1821, Tudor Vladimirescu.

Înainte să ardă în incendiul din 1940, Palatul Artelor, parte a ansamblului proiectat de arhitectul francez Eduard Redont, devenise muzeu militar. De steluțele roșii care au denaturat după anii ’50 dimensiunea simbolică inițială a acestui spațiu public de agrement au scăpat, totuși, monumente supraviețuitoare precum Fântâna Cantacuzino, care rezista din 1870, fântâna lui George Lahovary, de Karl Storck și  „Giganții” sculptorului Dimitrie Paciurea.

La moartea celui din urmă, criticul Henri Blazian scria în ziarul „Adevărul”: „Dimitrie Paciurea a fost un întârziat, un inactual ca om și ca artist. Impresionismul său bizar, viziunile lui apocaliptice îl îndepărtau de realitatea cotidiană, îi clădeau o lume aparte, în care gândul, creația și lectura alcătuiau axele existenței. N-a încercat nimeni să-l smulgă din vis. N-a încercat nimeni să-l redea actualității printr-o comandă de monument. Deși era printre puținii care aveau intuiția monumentalului. A fost lăsat să moară ignorat de oficialitate și neajutat de nimeni, într-un meschin ungher de lazaret. La răspântia dreptății omenești vor sta de-aici înainte, ca veșnica mustrare, Giganții, Sfinxul și Himerele lui Dimitrie Paciurea”.

Prezentul incert

Semnele modernității de început a orașului, parcă desprinse din albume, îl pot duce pe omul grăbit de azi într-o călătorie in timp, colorată în fiecare anotimp. Să amintim și că undeva, pe o insulă din acest parc al reconcilierii, așa cum îl dorise Carol I, a existat cândva și o moschee – gest simbolic pentru deschiderea pe care o aducea modernitatea. Pe ea nu o putem vedea acum decât în cartoline de epocă și în studii de istorie.

În schimb, putem observa, printre altele, impasibilitatea naturii – parcă fără memorie, perpetuă, își joacă rolul protector într-un fel reconfortant. În strigătele vesele ale copiilor de la locurile de joacă, în soarele acestei primăveri în care așteptăm un fel de revenire la normalitate, povestea locului intră în uitare, umbrită de un prezent care e totul, prezentul incert al unui loc în care sculpturile lui Dimitrie Paciurea coabitează cu baloanele vânzătorilor ambulanți de jucării și cu supraviețuitoarea vată pe băț.

Indiferent de  ziua sau de ora la care mergeți la plimbare, structura etajată a spațiului care a păstrat ceva eleganța sobră, din alte vremuri vă va scoate în cale ce căutați: o banca solitară, un copac spectaculos ori o întreabă alee umbroasă, un platou mai populat, o terasa la care să beți o cafea, un culoar bun pentru jogging. Vă va feri de aglomerația care sufocă Cișmigiul, de exemplu, și uneori și Herăstrăul. Înscris pe lista monumentelor istorice din 2004, parcul ce poartă numele regelui care a modernizat decisiv Bucureștiul își trăiește resemnat clipa.

03
/07
/17

Prea adesea constatăm legăturile noastre spirituale cu Franța și greutatea de a-i categorisi pe unii scriitori. Sunt români? Sunt francezi? Eugen Ionescu, Emil Cioran, Tristan Tzara rămân în fibra lor intimă români, dar exprimarea le e, prin excelență, de tip franțuzesc. În cazul lui Panait Istrati (1884-1935) lucrurile sunt mai complicate.

28
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Diplomația română până la Al Doilea Război Mondial a dat câteva nume de rezonanță în lumea europeană. Dacă Nicolae Titulescu e președinte în două sesiuni ale Societății Națiunilor, Grigore Gafencu (1892-1957) s-a făcut cunoscut și respectat în exterior mai ales ca exilat.

22
/06
/17

În februarie 1938, vocea Mariei Tănase răsuna pentru prima dată „pe viu" la Radio România, într-un program de cântece româneşti, la emisiunea „Ora satului". Douăzeci de ani mai târziu, celebră deja, Maria Tănase era invitată din nou la microfonul Radioului, să vorbească despre locul în care s-a născut şi despre cântecele sale. Autorul interviului a rămas anonim, ca şi violonistul care cântă discret în fundal.

13
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul românesc a cunoscut o paletă extrem de variată de persoane. La 1848, revoluționarii s-au refugiat în Franța sau în alte țări europene, preocupați de soarta Principatelor și ducând cu tenacitate o campanie de informare despre români și aspirațiile lor.

12
/06
/17

Avea 15 cărţi publicate când a fost dat afară de la catedra de logică și metafizică, din Universitatea București, pe motiv de pornografie în literatură. Mircea Eliade a plecat în străinătate ca diplomat, iar în 1945, când a fost exclus din diplomația română, numărul cărților publicate ajunsese la 25.

11
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Războaiele, revoluțiile, schimbarea regimului politic influențează mai totdeauna destinul oamenilor. Un absolvent al liceului Sf. Sava ar fi devenit, probabil, un merituos scriitor român, continuând acea serie strălucită manifestată între războaie și străinătatea i-ar fi fost doar loc de vacanță. Înstrăinarea silită avea însă să joace un rol de căpetenie în modelarea celui prea bine cunoscut ca poet, prozator, eseist și traducător de valoare europeană. E vorba de Vintilă Horia (1915-1992), absolvent al Facultății de Drept din București și al celei Catolice de literatură din Paris.

07
/06
/17

Într-o zi de 8 iunie (2007) se stingea din viață, pe un pat de spital, suferind de ciroză, Adrian Pintea. Avea doar 53 de ani, o vârsta la care ar mai fi avut multe de spus în teatru și film. Actorul a plecat din această lume neîmplinindu-și un vis.

06
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Puține sunt domeniile unde românii, în țară sau în străinătate, să nu se fi manifestat deplin, să fi ”făcut dâră” în domeniu ori să ajungă chiar înainte-mergători. Vlaicu Ionescu (1922-2002) a urmat filosofia la București, apoi Conservatorul de muzică și Școala de pictură bisericească a Patriarhiei.

05
/06
/17

Sub acest titlu, „Elogiu satului românesc”, scriitorul, filozoful și diplomatul Lucian Blaga rostea în urmă cu 80 de ani (5 iunie 1937) , în aula Academiei Române, discursul de receptie ca membru al Academiei Române.

29
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În secolul al XVII-lea lumea celor învățați nu era prea numeroasă. Cu atât mai mult ieșea în evidență câte un personaj poliglot, diplomat, cu știința relațiilor sociale. Așa a fost cazul spătarului Nicolae Milescu (1636-1708). Cu studii la Academia întemeiată de domnitorul Vasile Lupu, apoi la Constantinopol și poate la Padova, el dobândește o cultură solidă în sfera istoriei, teologiei, filosofiei, însușindu-și în același timp limbile greacă, slavonă, turcă, arabă.