La o mică plimbare în Parcul Carol I
https://www.ziarulmetropolis.ro/la-o-mica-plimbare-in-parcul-carol-i/

La Bucureşti, un loc în care să faceţi mişcare, să vă plimbaţi, să citiţi ori să cădeţi pe gânduri, luând o clipă distanţă de zgomotul infernal al oraşului, găsiţi aproape de Mitropolie.

Un articol de Dana Ionescu|4 aprilie 2021

Personajele pe care le veți întâlni de cum intrați în Parcul Carol I sunt multe și de toate felurile: un domn sau mai ales o doamnă care-și plimbă cățelul, grupuri de adolescenți care fac zarvă mare, skateri colorați, oameni citind pe câte o bancă, cupluri răsfățându-se la soare, mulți copii vegheați de bunici, la locurile de joacă și în apropierea lor, ascultători de manele la smartphone, bicicliști care se antrenează. Fiecare dintre aceste personaje are un motiv să se oprească pe aleile principale, pe vreo bancă mai retrasă, pe platoul spațios dinspre monument, la una dintre cele câteva terase în aer liber, amenajate într-un spațiu generos, în care e, într-adevăr, loc pentru toți. Și, când pandemia va ieși în viețile noastre, va fi iar loc destul și pentru evenimente – proiecții de film, spectacole de teatru pentru copii, expoziții.

Înapoi în timp
Cel mai gros rid de pe chipul acestui complex care anul acesta împlinește 115 ani este, știm, monumentul închinat „eroilor” comuniști, construit în anii ’60, când parcul avea deja o istorie. Redenumit în anii ’60 „Parcul Libertății”, acest spațiu de loisir își pierderea sensul în vremea întunecată a buldozerelor comuniste.  Nu întâmplător, desigur, în vecinătate apăruse și „Steaua roșie”, o fabrică la unison cu spiritul timpului.

Parcul trăia atunci un fel de maturitate nefericită. Istoria lui începuse în 1906, odată cu dorința lui Take Ionescu de a organiza o expoziție care să aniverseze 40 de ani de domnie a lui Carol I și 25 de ani de la proclamarea regatului, în Câmpia Filaretului, unde ajunsese, în 1821, Tudor Vladimirescu.

Înainte să ardă în incendiul din 1940, Palatul Artelor, parte a ansamblului proiectat de arhitectul francez Eduard Redont, devenise muzeu militar. De steluțele roșii care au denaturat după anii ’50 dimensiunea simbolică inițială a acestui spațiu public de agrement au scăpat, totuși, monumente supraviețuitoare precum Fântâna Cantacuzino, care rezista din 1870, fântâna lui George Lahovary, de Karl Storck și  „Giganții” sculptorului Dimitrie Paciurea.

La moartea celui din urmă, criticul Henri Blazian scria în ziarul „Adevărul”: „Dimitrie Paciurea a fost un întârziat, un inactual ca om și ca artist. Impresionismul său bizar, viziunile lui apocaliptice îl îndepărtau de realitatea cotidiană, îi clădeau o lume aparte, în care gândul, creația și lectura alcătuiau axele existenței. N-a încercat nimeni să-l smulgă din vis. N-a încercat nimeni să-l redea actualității printr-o comandă de monument. Deși era printre puținii care aveau intuiția monumentalului. A fost lăsat să moară ignorat de oficialitate și neajutat de nimeni, într-un meschin ungher de lazaret. La răspântia dreptății omenești vor sta de-aici înainte, ca veșnica mustrare, Giganții, Sfinxul și Himerele lui Dimitrie Paciurea”.

Prezentul incert

Semnele modernității de început a orașului, parcă desprinse din albume, îl pot duce pe omul grăbit de azi într-o călătorie in timp, colorată în fiecare anotimp. Să amintim și că undeva, pe o insulă din acest parc al reconcilierii, așa cum îl dorise Carol I, a existat cândva și o moschee – gest simbolic pentru deschiderea pe care o aducea modernitatea. Pe ea nu o putem vedea acum decât în cartoline de epocă și în studii de istorie.

În schimb, putem observa, printre altele, impasibilitatea naturii – parcă fără memorie, perpetuă, își joacă rolul protector într-un fel reconfortant. În strigătele vesele ale copiilor de la locurile de joacă, în soarele acestei primăveri în care așteptăm un fel de revenire la normalitate, povestea locului intră în uitare, umbrită de un prezent care e totul, prezentul incert al unui loc în care sculpturile lui Dimitrie Paciurea coabitează cu baloanele vânzătorilor ambulanți de jucării și cu supraviețuitoarea vată pe băț.

Indiferent de  ziua sau de ora la care mergeți la plimbare, structura etajată a spațiului care a păstrat ceva eleganța sobră, din alte vremuri vă va scoate în cale ce căutați: o banca solitară, un copac spectaculos ori o întreabă alee umbroasă, un platou mai populat, o terasa la care să beți o cafea, un culoar bun pentru jogging. Vă va feri de aglomerația care sufocă Cișmigiul, de exemplu, și uneori și Herăstrăul. Înscris pe lista monumentelor istorice din 2004, parcul ce poartă numele regelui care a modernizat decisiv Bucureștiul își trăiește resemnat clipa.

24
/06
/14

În cadrul serialului „Iubiri care au făcut istorie”, Ziarul Metropolis vă prezintă poveștile de dragoste ale Reginei Maria (1875-1938), despre care se spunea că e una dintre cele mai frumoase și mai senzuale femei din Europa.

22
/06
/14

MARI FILME ROMÂNEȘTI UITATE. Debut în regie al directorului de imagine Nicolae Mărgineanu, „Un om în loden” (1979) este un mai mult decât onorabil film polițist, vizionabil și astăzi, în pofida a două mari ghiulele propagandistice care îl trag în jos.

08
/06
/14

A fost idolul masculin al oricărei femei. Era un amestec de straniu, de gesturi elegante. Avea magnetism, dar şi un dram de mister. Pe scenă, a fost un neuitat Romeo marcat de maladia marilor orgolii, un Hamlet romantic, apoi un Oedipe salvat de intensitatea liniştii tragice. Actorul Adrian Pintea ar fi împlinit anul acesta 60 de ani.

03
/06
/14

În perioada în care a jucat, Nineta Gusti (4/27 noiembrie 1913, Iași - d. 4 iunie 2002, Crevedia) a prins momentul de întâlnire a trei generaţii de actori glorioşi care au scris istoria teatrului românesc prin personajele lor. Succesul n-a vrăjit-o, actoria n-a fost o obsesie, iar retragerea n-a devenit o dramă. A bucurat multă lume cu hazul ei unic.

26
/05
/14

Jean Constantin n-a urmat o şcoală de actorie. Dar, exploatând comicul de situaţie cultivat în şcoala cupletului revuistic, apelând la umorul verbal și la efectele unei dicţii particulare, artistul a avut succes. La 83 de ani, când a murit, avea o popularitate uriaşă, ce-l menţinea pe „creasta valului”.

24
/05
/14

Ultima dorință a lui Constantin I. Nottara a fost ca lumea să nu-l uite. Marele actor a jucat timp de 60 de ani, 800 de roluri, și a trăit într-o casă construită din banii strânși de colegii de la Teatrul Național. Locuința, devenită apoi muzeu memorial, riscă să fie vândută.

09
/05
/14

Ar fi putut concura cu marile actriţe de la Hollywood, dar a ales să uimească Parisul. A devenit o stea în cinematografia franceză a anilor ’30. „Cea mai aristocratică dintre actriţe“, „regina teatrului din Paris“, „unica“, „extraordinara“, „inimitabila Elvira“, aşa cum o alinta presa, Elvira Popescu a cucerit publicul francez, îmblânzindu-i pe cei mai exigenţi critici. Cei mai renumiţi dramaturgi ai vremii au scris pentru ea.