La plimbare!
https://www.ziarulmetropolis.ro/la-plimbare/

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Un articol de Georgeta Filitti|27 Octombrie 2016

Numele i s-a tras şi, ca prin minune, s-a păstrat până azi, de la generalul rus Pavel Dimitrievici Kiseleff, ajuns în anii 1831-1834, preşedintele Divanurilor Ţării Româneşti şi Moldovei. Rusul rămâne un unicat în istoria noastră căci a fost excelent gospodar, impunând o serie de măsuri menite să modernizeze şi să apere oraşul: alinierea caselor, denumirea uliţelor, organizarea pompierilor, a serviciului de ecarisaj, aducţii noi de apă potabilă, stoparea epidemiilor de ciumă şi holeră şi, desigur, fapt esenţial, patronarea aplicării primei constituţii româneşti – Regulamentul Organic.

În locul unei statui sugerate de bucureştenii recunoscători, generalul a cerut amenajarea unei căi convenabile de plimbare. Aşa începe să se structureze, între actuala Piaţă a Victoriei şi cea a Presei Libere, un loc de promenadă unde pietrişul şi pavelele aproape lipseau, în schimb praful şi noroiul erau din belşug. În ciuda inconfortului, bucureştenii care nu se foiau pe Podul Mogoşoaii (Calea Victoriei), se îndreptau spre Şosea, prin piaţa Victoriei, unde era capătul tramvaielor care veneau dinspre Obor şi Spitalul Colţea. Dar pietoni au fost puţini până la Primul Război Mondial; lumea bună ieşea doar în trăsura personală sau închiriată. Sutele de atelaje creau, după remarca unui neamţ, „un sălbatic vălmăşag”, „un haos turbat şi pitoresc”. Echipajele erau recunoscute de la distanţă după livreaua servitorului aflat în coada trăsurii (iar dacă acesta era „un arap”, adică un negru, ca în cazul familiei Suţu, evident, trecerea nu rămânea neobservată).

Aici, în goana cailor, a avut loc, înainte de revoluţia de la 1848, un atentat nereuşit la viaţa lui vodă Gh. Bibescu. Glontele s-a oprit în epoletul uniformei. Dar un urmaş al trăgătorului nedibaci cerea, prin 1960, pensie de la Academia Română pentru fapta străbunului. Tot la Şosea, între ronduri, aveau loc bătăile cu flori: trăsuri încărcate cu gingaşele plante circulau în sens invers şi pasagerii se bombardau cu ele. A fost o modă cu iz declarativ sentimental, dar şi filantropic, fiindcă se colectau cu acest prilej bani pentru cutare faptă bună.

Şoseaua, scăpată deocamadată de lăcomia investitorilor imobiliari, a păstrat parcurile, presărate altă dată de restaurante: Sans Souci, Flora, Chateaubriand, Pavilionul oficial, Colonade. Dintre ele a dăinuit doar Bufetul (ridicat de arh. Ion Mincu în 1892), rebotezaz azi Doina.

Ani de zile, parcurile ce mărgineau Şoseaua au fost împânzite de sutele de copii sau adolescenţi veniţi aici cu bone sau rude apropiate. Era vremea, tot cam până la Primul Război Mondial, când o tânără necăsătorită nu se putea plimba neînsoţită fără să se compromită.

Spaţiul a îngăduit mereu şi defilarea unor cortegii de reconstituire istorică (de exemplu, în 1904, pentru comemorarea lui Ştefan cel Mare, la iniţiativa lui N. Iorga), focuri de artificii, tablouri vivante, serbări populare.

Au rezistat, chiar dacă unora li s-a schimbat destinaţia, Muzeul de Istorie Naturală Gr. Antipa, Muzeul de artă Naţională (azi Muzeul Ţăranului Român), şcoala şi biserica ce amintesc de domnul fanariot Nicolae Mavrogheni, casa Toma Stelian, destinată a fi muzeu (azi sediul PSD); o clădire mare şi inexpresivă (odinioară, pe acel loc, casa Bărcănescu, unde a locuit Mihail Kogălniceanu, apoi hotelul Turist), casa lui Nicolae Titulescu, splendid restaurată, şi câteva vile particulare (dar nu a Văcăreştilor, ajunsă de nerecunoscut, azi reşedinţă a ambasadorului SUA, sau a pictorului G.D. Mirea, trecută prin mâna unor proprietari nepăsători şi lăsată într-o ruşinoasă paragină).

Porţunea dintre Arcul de Triumf şi Piaţa Presei Libere are pe o parte instituţii şi baze sportive. Nimic nu mai aminteşte de intrarea în hipodromul de galop al Jockey Clubului, unde unul din împătimiţii creşterii şi alergării cailor, George Moruzi, a cerut să-i fie îngropată cenuşa… Peste drum, retrase în verdeaţă, se află palatul Elisabeta, construit în 1936 de arh. Cornel Marcu, reşedinţă regală, şi clădirile Muzeului Satului (una perfect intrată în peisaj, alta, cum ar spune un privitor exigent, „ca pumnul pe ochi”).

Să ne bucurăm în continuare de acest loc de promenadă, unde chioşcurile au fost doar apariţii trecătoare, ca un pojar care vine şi se duce, iar pub-urile cu muzică asurzitoare sunt încă ţinute la distanţă.

În ciuda inconfortului, bucureştenii care nu se foiau pe Podul Mogoşoaii (Calea Victoriei), se îndreptau spre Şosea, prin piaţa Victoriei, unde era capătul tramvaielor care veneau dinspre Obor şi Spitalul Colţea. Dar pietoni au fost puţini până la Primul Război Mondial

 



06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).

Page 3 of 3123