La plimbare!
https://www.ziarulmetropolis.ro/la-plimbare/

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Un articol de Georgeta Filitti|27 octombrie 2016

Numele i s-a tras şi, ca prin minune, s-a păstrat până azi, de la generalul rus Pavel Dimitrievici Kiseleff, ajuns în anii 1831-1834, preşedintele Divanurilor Ţării Româneşti şi Moldovei. Rusul rămâne un unicat în istoria noastră căci a fost excelent gospodar, impunând o serie de măsuri menite să modernizeze şi să apere oraşul: alinierea caselor, denumirea uliţelor, organizarea pompierilor, a serviciului de ecarisaj, aducţii noi de apă potabilă, stoparea epidemiilor de ciumă şi holeră şi, desigur, fapt esenţial, patronarea aplicării primei constituţii româneşti – Regulamentul Organic.

În locul unei statui sugerate de bucureştenii recunoscători, generalul a cerut amenajarea unei căi convenabile de plimbare. Aşa începe să se structureze, între actuala Piaţă a Victoriei şi cea a Presei Libere, un loc de promenadă unde pietrişul şi pavelele aproape lipseau, în schimb praful şi noroiul erau din belşug. În ciuda inconfortului, bucureştenii care nu se foiau pe Podul Mogoşoaii (Calea Victoriei), se îndreptau spre Şosea, prin piaţa Victoriei, unde era capătul tramvaielor care veneau dinspre Obor şi Spitalul Colţea. Dar pietoni au fost puţini până la Primul Război Mondial; lumea bună ieşea doar în trăsura personală sau închiriată. Sutele de atelaje creau, după remarca unui neamţ, „un sălbatic vălmăşag”, „un haos turbat şi pitoresc”. Echipajele erau recunoscute de la distanţă după livreaua servitorului aflat în coada trăsurii (iar dacă acesta era „un arap”, adică un negru, ca în cazul familiei Suţu, evident, trecerea nu rămânea neobservată).

Aici, în goana cailor, a avut loc, înainte de revoluţia de la 1848, un atentat nereuşit la viaţa lui vodă Gh. Bibescu. Glontele s-a oprit în epoletul uniformei. Dar un urmaş al trăgătorului nedibaci cerea, prin 1960, pensie de la Academia Română pentru fapta străbunului. Tot la Şosea, între ronduri, aveau loc bătăile cu flori: trăsuri încărcate cu gingaşele plante circulau în sens invers şi pasagerii se bombardau cu ele. A fost o modă cu iz declarativ sentimental, dar şi filantropic, fiindcă se colectau cu acest prilej bani pentru cutare faptă bună.

Şoseaua, scăpată deocamadată de lăcomia investitorilor imobiliari, a păstrat parcurile, presărate altă dată de restaurante: Sans Souci, Flora, Chateaubriand, Pavilionul oficial, Colonade. Dintre ele a dăinuit doar Bufetul (ridicat de arh. Ion Mincu în 1892), rebotezaz azi Doina.

Ani de zile, parcurile ce mărgineau Şoseaua au fost împânzite de sutele de copii sau adolescenţi veniţi aici cu bone sau rude apropiate. Era vremea, tot cam până la Primul Război Mondial, când o tânără necăsătorită nu se putea plimba neînsoţită fără să se compromită.

Spaţiul a îngăduit mereu şi defilarea unor cortegii de reconstituire istorică (de exemplu, în 1904, pentru comemorarea lui Ştefan cel Mare, la iniţiativa lui N. Iorga), focuri de artificii, tablouri vivante, serbări populare.

Au rezistat, chiar dacă unora li s-a schimbat destinaţia, Muzeul de Istorie Naturală Gr. Antipa, Muzeul de artă Naţională (azi Muzeul Ţăranului Român), şcoala şi biserica ce amintesc de domnul fanariot Nicolae Mavrogheni, casa Toma Stelian, destinată a fi muzeu (azi sediul PSD); o clădire mare şi inexpresivă (odinioară, pe acel loc, casa Bărcănescu, unde a locuit Mihail Kogălniceanu, apoi hotelul Turist), casa lui Nicolae Titulescu, splendid restaurată, şi câteva vile particulare (dar nu a Văcăreştilor, ajunsă de nerecunoscut, azi reşedinţă a ambasadorului SUA, sau a pictorului G.D. Mirea, trecută prin mâna unor proprietari nepăsători şi lăsată într-o ruşinoasă paragină).

Porţunea dintre Arcul de Triumf şi Piaţa Presei Libere are pe o parte instituţii şi baze sportive. Nimic nu mai aminteşte de intrarea în hipodromul de galop al Jockey Clubului, unde unul din împătimiţii creşterii şi alergării cailor, George Moruzi, a cerut să-i fie îngropată cenuşa… Peste drum, retrase în verdeaţă, se află palatul Elisabeta, construit în 1936 de arh. Cornel Marcu, reşedinţă regală, şi clădirile Muzeului Satului (una perfect intrată în peisaj, alta, cum ar spune un privitor exigent, „ca pumnul pe ochi”).

Să ne bucurăm în continuare de acest loc de promenadă, unde chioşcurile au fost doar apariţii trecătoare, ca un pojar care vine şi se duce, iar pub-urile cu muzică asurzitoare sunt încă ţinute la distanţă.

În ciuda inconfortului, bucureştenii care nu se foiau pe Podul Mogoşoaii (Calea Victoriei), se îndreptau spre Şosea, prin piaţa Victoriei, unde era capătul tramvaielor care veneau dinspre Obor şi Spitalul Colţea. Dar pietoni au fost puţini până la Primul Război Mondial

 



29
/08
/16

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

22
/08
/16

Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.

16
/08
/16

Înainte de a fi un obiect uzual, automobilul a fost unul de lux. Primul exemplar a fost adus la Bucureşti în 1880 de Barbu Bellu, din familia care a donat terenul pentru cimitirul de mai târziu cu acelaşi nume. Era un Peugeot de 4 CP; „trăsură cu 4 locuri”, i-au spus amuzaţi şi neîncrezători ai noştri.

16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.