Ladj Ly, regizorul filmului „Les Misérables”: „Aveam 10 ani când m-au percheziționat pentru prima dată polițiștii”
https://www.ziarulmetropolis.ro/ladj-ly-regizorul-filmului-les-miserables-aveam-10-ani-cand-m-au-perchezitionat-pentru-prima-data-politistii/

Cinci ani, regizorul Ladj Ly a filmat tot în cartierul său din Paris, mai ales poliţiştii. Aşa a apărut remarcabilul lungmetraj de debut „Les Misérables”.

Un articol de Liliana Matei|29 ianuarie 2020

Câștigător al premiului juriului la Festivalul de la Cannes și nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin, Mizerabilii/ Les Misérables marchează debutul în lungmetraj al regizorului-fenomen Ladj Ly. Filmul este inspirat de revoltele anului 2005 din Paris, declanșate de moartea a doi tineri în timpul unui raid al forțelor de ordine. Mizerabilii, considerat un film-protest, prezintă într-o nouă perspectivă sărăcia și violențele de la periferia Parisului, locul unde Ladj Ly a crescut și care l-a inspirat întotdeauna. Lungmetrajul a intrat în cinematografele din România pe 24 ianuarie, distribuit de Independența Film.

Les Misérables este primul tău lungmetraj, dar lucrezi în industrie de aproximativ 15 ani. Cum ai început?

Când aveam opt sau nouă ani, eram prieten cu Kim Chapiron (scenarist și regizor francez). La un moment dat, în perioada sărbătorilor, a venit la clubul de activități din Montfermeil – și așa ne-am întâlnit. Kim avea 15 ani când a creat un colectiv numit Kourtrajmé, cu regizorii Romain Gavras și Toumani Sangaré. Eu aveam 17 ani pe atunci; erau anii în care digitalul abia se năștea. Mi-am cumpărat prima cameră și nu am încetat să mai filmez de atunci. Am filmat totul. Am învățat din mers. Eram tineri și nebuni. Este posibil ca astăzi să fim mai puțin nebuni, dar trebuie să păstrezi întotdeauna un pic de sminteală. Nu vrem să fim limitați, ceea ce din păcate se întâmplă adeseori în lumea filmului.

Ai realizat documentare web care au atras atenția, cum ar fi 365 de zile în Clichy-Montfermeil și 365 de zile în Mali. Cum ai descrie aceste experiențe?

M-am aruncat repede în zona de documentare cu 365 de zile în Clichy-Montfermeil, care a fost filmat în timpul revoltelor din 2005. Revoltele au izbucnit chiar la parterul clădirii în care eram și, din moment ce filmam mereu, am avut aproximativ 100 de ore de material brut… Am avut oferte din mass-media pentru aceste imagini, întrucât erau singurele care arătau un punct de vedere din interior. Am decis să nu vând nimic și să-mi fac propriul film. Toate filmele noastre Kourtrajmé au fost disponibile gratuit pe internet – am început să facem asta înainte de YouTube sau Dailymotion. Câțiva ani mai târziu am făcut 365 de zile în Mali pe baza acelorași principii. Documentele spuneau că Mali a devenit cel mai periculos loc de pe pământ din cauza Al Qaïda și a așa-numitului stat islamic, cu toate acestea știam bine țara și nu se potriveau cu imaginea transmisă de mass-media. Am decis să merg acolo și am început să filmez la întâmplare. M-am întors acasă și am propus materialul televiziunilor, dar nimeni nu a fost pregătit să arate situația cum a fost, așa că am pus filmările pe internet.

Apoi au venit Go Fast Connection și A Voix Haute, co-regizate cu Stéphane de Freitas, ambele beneficiind de multă atenție …

Go Fast este un documentar de ficțiune făcut la trei ani de la revolte, în care am discutat felul în care presa a tratat problema suburbiilor. A Voix Haute a fost inițial un proiect independent, căruia i s-a alăturat în cele din urmă France Télévision. Ne-au oferit o libertate completă: am filmat și le-a plăcut ce a ieșit atât de mult, încât s-au oferit să lanseze în cinematografe filmul care arată că există încă speranțe în suburbii, în ciuda tuturor problemelor, că oamenii din aceste cartiere au talent și nu se potrivesc întotdeauna cu clișeele cu care sunt etichetați. Aceasta a fost întotdeauna abordarea mea: să arăt realitățile.

Les Misérables este primul tău lungmetraj de ficțiune. Este punct culminant al experiențelor tale de până acum?

Nu sunt sigur că este un punct culminant. Sper să fie mai mult o plecare decât o sosire. Dar este adevărat că în acest film vorbesc un pic despre viața mea, despre experiențele mele și despre cele ale rudelor mele. Totul este bazat pe evenimente reale: jubilarea victoriei la Cupa Mondială, desigur, sosirea noului polițist în cartier, drona, chiar și leul furat și țiganii. Timp de cinci ani am filmat tot ce s-a întâmplat în cartierul meu, în special polițiștii. În clipa în care s-au întors, am pus mâna pe cameră și am filmat, până în ziua în care am filmat o adevărată gafă a poliției. Am vrut să arăt diversitatea incredibilă a acestor cartiere. Încă trăiesc acolo: este viața mea și îmi place să filmez acolo. Este platoul meu de filmare!

Ai tendința de a vedea toți protagoniștii fără preconcepții sau judecăți?

Desigur, pentru că realitatea este întotdeauna complexă. Există rău și bine de ambele părți. Încerc să filmez fiecare personaj fără să judec. Acționăm într-o lume atât de complexă, încât este dificil să emitem judecăți tranșante. Cartierele sunt niște butoaie de pulbere, există clanuri și, în ciuda tuturor acestor lucruri, încercăm cu toții să trăim împreună și să evităm ca totul să scape de sub control. Asta arăt în film: eforturile zilnice pe care toată lumea le face pentru a supraviețui.

Pare că totul se întâmplă pe fondul șomajului și al sărăciei, rădăcina tuturor problemelor?

Este ușor să trăiești unul cu celălalt atunci când ai bani. Când n-ai, lucrurile devin mult mai complicate: compromisuri, aranjamente, mici înțelegeri… Este o problemă de supraviețuire. Polițiștii, de asemenea, sunt în modul de supraviețuire, lucrurile sunt dificile și pentru ei. Les Misérables nu este nici de partea celor care duc o viață grea, nici de partea polițiștilor, am încercat să fiu cât mai corect. Aveam 10 ani când m-au percheziționat pentru prima dată polițiștii, deci am destulă experiență cu ei și am trăit alături de ei multă vreme. Unii dintre ei, nu puțini, nu au prea multă educație, ei înșiși trăind în condiții dure în același cartier.

Putem să spunem că  Les Misérables este un film politic umanist, în sensul că nu sunt judecați indivizii, ci implicit este denunțat un sistem în care toată lumea ajunge să fie victimă, rezident și polițist deopotrivă?

Exact asta este, iar responsabilitatea le revine politicienilor. Aproape ai putea spune că lucrurile merg din rău în mai rău. În ciuda a orice, am învățat să conviețuim în aceste cartiere – cu 30 de naționalități diferite care trăiesc cot la cot. Viața în suburbii este la ani lumină de ceea ce vă arată media. Cum ar putea politicienii să poată rezolva problemele noastre atunci când nu ne cunosc sau când nu știu cum trăim?

O altă realitate prezentată în film, care contrastează cu clișeele obișnuite, este reprezentarea etniilor.

Da, pentru că așa stau lucrurile. Oameni de pretutindeni care stau împreună. Între Chris, un polițist rasist alb, și „Primarul”, un tip de culoare, figură reprezentativă din cartier, lucrurile sunt de asemenea complexe: se urăsc reciproc, dar au „mici aranjamente” pentru că au nevoie unul de altul. Polițiștii sunt adesea obligați să facă compromisuri cu rezidenții, altfel ar fi un război permanent.

Abordarea ta este, de asemenea, împotriva așteptărilor – eviți estetica și montajul de tip videoclip sau muzica hip-hop stereotipă. A fost important pentru tine să lași narațiunea și fotografiile să vorbească singure?

Mi-am dorit ca primele patruzeci de minute ale filmului să fie o imersiune calmă în cartier. Am vrut să aduc publicul mai întâi în lumea mea, înainte de a intra în acțiune. Este ca și când te plimbi, te familiarizezi cu personajele și cartierul. Într-adevăr, muzica este mai mult electro decât hip-hop. Am vrut să evit toate clișeele previzibile ale filmelor despre suburbii, iar asta se vede chiar și în felul în care personajele vorbesc.

Să vorbim despre actori. De unde provine Djebril Zonga (Gwada)?

Este un amic din Clichy-sous-Bois, care a avut o carieră de model și despre care habar nu aveam că este și actor. M-am străduit să găsesc un tip negru – nu există mulți actori negri, în afară de Omar Sy sau Jacky Ido, îi puteți număra pe o mână. Când a aflat că fac un casting, m-a sunat. Nu numai că nu știam că este actor, dar este și chipeș, iar eu căutam mai mult pe cineva cu o moacă respingătoare, să joace polițistul BAC. Totuși, l-am făcut să dea câteva teste, fără prea multe așteptări, și apoi, wow!

Și Alexis Manenti, care îl joacă pe polițistul rasist, Chris?

Îl cunosc de multă vreme, face parte din gașca Kourtrajmé. E adevărat, rolul său nu este unul ușor. Personajul său este un adevărat nemernic, dar mai are oarecare umanitate, pe care încercăm să o arătăm și noi. Este foarte bun în rolul acesta și, în ciuda laturii sale pline de ură, publicul continuă să se atașeze de el.

Damien Bonnard este mai cunoscut și joacă rolul noului venit, Stéphane.

Eu nu îl cunoșteam. Alexis lucrase înainte cu el și mi-a spus că ar trebui să-l cunosc. Așa că am aranjat o întâlnire. Arăta ca de pe altă planetă, exact ca în film. Nu mai fusese niciodată în suburbii – a fost în stare de șoc! Și puteți vedea asta și pe ecran. Cu el la bord, aveam cei trei polițiști. Apoi Steve, care îl joacă pe „Primar”, pe care l-am găsit prin casting și care apăruse deja într-o mulțime de filme. Pe ceilalți i-am găsit pe stradă.

Mai e și Jeanne Balibar, de nerecunoscut ca șef de poliție și o apariție neașteptată în filmul tău…

Își turna propriul film în Montfermeil. Nu o cunoșteam nici pe ea. Cineva m-a sunat pentru că avea nevoie de o mână de ajutor și așa am devenit prieteni. I-am propus rolul, iar ea a intrat în joc. A fost o întâlnire frumoasă. Este adevărat, este surprinzător să o vezi în film, nimeni nu se așteaptă să o vadă acolo.

Julien Poupard este directorul de imagine. Cum ați lucrat împreună?

A înțeles imediat lumea mea și felul în care voiam să filmez. Am fost operatorul de imagine al tuturor filmelor mele anterioare și am fost puțin frustrat la început. Dar Julien este atât de bun și a înțeles absolut totul, atât de bine, încât a fost ca și cum aș fi filmat eu. Ceea ce a făcut Julien este magnific. Nu este doar talentat, dar este modest, adorabil… A fost, într-adevăr, o întâlnire frumoasă.

Dar montajul? Ai avut foarte mult material de organizat?

Flora Volpière este un monteur uimitor. Am filmat mult: am avut cam 100 de ore de material. Flora lucrează cu Kourtrajmé de 20 de ani, a montat toate filmele lui Kim (Chapiron), este fenomenală.

Titlul face referire la romanul lui Victor Hugo, iar filmul începe cu steagurile franceze în noaptea următoare victoriei la Cupa Mondială. Ai vrut să faci un film nu numai despre suburbii, ci și despre Franța?

Sunt francez. Uneori, ni s-a spus că poate nu suntem francezi, dar întotdeauna ne-am simțit francezi. Sunt ceva mai în vârstă decât personajele filmului, iar 12 iulie 1998 m-a marcat pe viață. Îmi amintesc de parcă ar fi ieri – aveam 18 ani și a fost magic! Fotbalul a reușit să ne unească, indiferent de culoarea pielii sau de clasa socială. Eram, pur și simplu, francezi. Am simțit asta din nou în timpul Cupei Mondiale, ca și cum doar fotbalul ar fi avut puterea să ne aducă pe toți laolaltă. Este păcat că nu există altă legătură pentru oameni, dar, în același timp, sunt momente incredibile pe care să le trăiești și pe care să le filmezi. Filmul începe cu asta, înainte de a reveni la realitatea sângeroasă a vieții de zi cu zi, unde fiecare persoană își trăiește viața în funcție de culoarea pielii, religie sau clasă socială.

Este ușor să trăiești unul cu celălalt atunci când ai bani. Când n-ai, lucrurile devin mult mai complicate: compromisuri, aranjamente, mici înțelegeri… Este o problemă de supraviețuire. (…) Les Misérables nu este nici de partea celor care duc o viață grea, nici de partea polițiștilor, am încercat să fiu cât mai corect.

Interviu și imagini oferite de Independența Film. Fotografii de Renaud Konopnicki

 

11
/03
/20

Gala Premiilor Gopo, eveniment organizat de Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc împreună cu Asociația Film și Cultură Urbană, va fi amânat, în contextul măsurilor de prevenție și restricțiilor impuse de evoluția epidemiei COVID-19, interesul pentru siguranța și sănătatea participanților - invitați din industrie, parteneri, sponsori, presă acreditată - și a echipelor implicate fundamentând această decizie.

04
/03
/20

CRONICĂ DE FILM Debutul în regia de lungmetraj al actorului Dorian Boguță, „Urma” (2019), este o misterioasă dramă de familie camuflată sub o încercare de film anchetă care testează, timid, și zona thrillerului. Însă nici una dintre aceste direcții nu este asumată până la capăt, de unde și senzația de derivă.

27
/02
/20

Filmul „Ivana cea Groaznică”, producție România-Serbia, regizată de Ivana Mladenović, a fost inclus în selecțiile a alte trei prestigioase festivaluri care vor avea loc în perioada următoare. Lungmetrajul semnat de Ivana Mladenović va fi lansat în cinematografele de la noi pe 13 martie 2020.

26
/02
/20

Dinamica actriță Diana Cavallioti este o jurnalistă incomodă în noul film scris și regizat de Dan Chișu. „5 minute” e inspirat din fapte reale, și îi are în distribuție și pe Adrian Titieni, Mihai Călin, Elvira Deatcu și Emanuel Pârvu.

Page 2 of 25912345...102030...Last »