Lady Di, după 20 de ani
https://www.ziarulmetropolis.ro/lady-di-dupa-20-de-ani/

Se împlinesc, iată, 20 de ani de când Diana, prinţesa de Wales, murea în urma unui controversat accident de maşină petrecut în Tunelul Alma din Paris, la primele ore ale zilei de 31 august 1997. Rândurile care urmează surprind tragedia acelei zile, dar şi fragmente emoţionante din viaţa celei mai iubite prinţese din câte au existat.

Un articol de Alina Vîlcan|31 august 2017

Diana, prințesa de Wales, fosta soție a prințului Charles, moștenitorul tronului britanic, împreună cu prietenul ei de origine egipteană, Dodi Al Fayed, au murit în urma unui accident de mașină la Paris, în primele ore ale dimineții, la 31 august 1997. Accidentul a fost tragic și totuși destul de ușor de explicat în aparență: ulterior a reieșit că Henri Paul, care fusese la volanul Mercedesului negru S-280 în care se aflau aceștia, depășise de trei ori limita de alcool permisă legal. Hărțuit de paparazzi pe motociclete și conducând cu o viteză de aproximativ 100 de kilometri pe oră, dublul limitei de viteză pentru șoseaua respectivă, Paul a pierdut controlul mașinii în pasajul subteran Alma, s-a izbit de zid, ricoșând în diagonală 15 metri de partea cealaltă a șoselei, trecând peste bordură și zdrobindu-se în cel de-al treisprezecelea stâlp.

Dodi și Paul au murit pe loc; Diana, la început conștientă, însă suferind traumatisme interne grave, a fost transportată la spitalul Pitié Salpêtrière, însă a decedat la ora 4.00 dimineața. În mod miraculos, Trevor Rees-Jones, fost parașutist și gardianul personal al lui Dodi, a supraviețuit, însă forța impactului a fost atât de puternică, încât nu a reușit niciodată să își amintească ce s-a întâmplat.

Diana, la fel ca în cazul prințesei Grace de Monaco și al reginei Astrid a Belgiei mai înaintea ei, și-a pierdut viața într-un accident. Cu toate acestea, nu toată lumea a fost pregătită să accepte că a fost un simplu accident de mașină. Ca în cazul turnurilor gemene sau al asasinării lui John F. Kennedy, evenimentele din Tunelul Alma au dat naștere unei serii de teorii ale conspirației, care au circulat pe internet și care au mai apărut din când în când și în mass-media. Mulți s-au concentrat pe rolul unui misterios Fiat Uno alb pe care Mercedesul l-a atins cu câteva minute înainte de a-și pierde controlul. S-a spus că șoferul fusese orbit de o lumină puternică.

S-a afirmat frecvent că moartea cuplului a avut loc la ordinele serviciilor britanice de securitate MI6 – sau ale unor elemente ticăloase din cadrul acestora – pentru a împiedica un musulman să se căsătorească cu mama viitorului rege al Marii Britanii. Au apărut povești și mai fanteziste: una dintre acestea afirma că Diana încercase să își însceneze propria moarte, însă totul se terminase îngrozitor de prost. O altă teorie susținea că Dodi a fost ținta principală a atacului și că fusese ucis de niște asociați de afaceri. A, și mai era ceva: Diana era însărcinată cu copilul lui Dodi.

Cercetările privind moartea Dianei au început oficial în anul 2004, când Michael Burgess, medicul legist al Casei regale, fost medic legist în Surrey, i-a solicitat comisarului de atunci al Poliției Metropolitane să investigheze dacă decesul Dianei și al lui Dodi fusese rezultatul unui act criminal și nu al unui simplu accident de mașină. Ancheta (primul raport al Operației Piaget, care avea 832 de pagini, a fost publicat la 14 decembrie 2006; a durat aproximativ trei ani pentru a fi realizat de către o echipă de 14 ofițeri de poliție experimentați) nu a găsit nicio dovadă a vreunei intervenții nefavorabile. Nici investigația separată a autorităților franceze nu a descoperit nimic. (În timp, unii dintre cei care au condus ancheta, precum Burgess sau baroana Butler-Sloss – prima femeie care a ocupat cea mai înaltă funcție de judecător în Marea Britanie, au demisionat. În cele din urmă, ancheta a ajuns în mâinile lui Sir Scott Baker, Lord Justice, unul dintre cei mai cunoscuți judecători din Marea Britanie.)

Motivul pentru care a avut loc o anchetă s-a datorat, în cea mai mare parte, tatălui lui Dodi, Mohammed, o persoană extravagantă și despre care nu se credea că ar putea avea legături cu familia regală britanică. Multimilionarul de origine egipteană, stabilit în Marea Britanie în anii 1970, era de multă vreme convins că regimul era împotriva lui – în special din cauza refuzurilor repetate ale guvernelor laburist și conservator deopotrivă de a-i acorda cetățenia britanică pe care el o dorea foarte mult. Nici chiar achiziționarea celui mai prestigios magazin universal din Marea Britanie, Harrods, nu a reușit să îi influențeze.

Când, în primele ore ale dimineții de 31 august 1997, a fost informat de moartea fiului său, reacția lui Al Fayed a fost: „Acesta nu este un accident. Este un complot, un asasinat”. El nu s-a clintit niciodată din convingerea lui, cheltuind aproximativ 15 milioane de lire sterline în următorii zece ani, în încercarea de a dovedi că prințesa și Dodi fuseseră uciși de către serviciile britanice de securitate, în urma unui complot pus la cale de ducele de Edinburgh și de prințul Charles.

Departe de a scoate la suprafață o dovadă nouă pentru a susține teoriile conspirației, verdictul pe care l-a stabilit juriul la 7 aprilie 2008 (cu o majoritate și nu în unanimitate) a fost unul mult mai simplu și mai prozaic: Diana și Dodi au murit ca urmare a „imensei neglijențe” de care dăduseră dovadă Paul și paparazzii. Factorii care au contribuit au fost „diminuarea capacității de judecată a șoferului Mercedesului din cauza alcoolului” și faptul că niciunul dintre cei care au murit nu purtau centuri de siguranță. Nu exista, a spus Scott Baker, „nici cea mai mică dovadă” pentru a susține diversele explicații sinistre referitoare la moartea lor. Nici chiar acest lucru nu a părut să fie suficient pentru a pune capăt teoriilor conspirației.

Șirul evenimentelor care au culminat cu tragedia din Tunelul Alma își are începutul cu 16 ani în urmă, printr-o căsătorie ca în povești care a captivat nu numai Marea Britanie, ci întreaga lume. 3.500 de invitați s-au adunat în Catedrala Saint Paul la 29 iulie 1981 pentru a fi martori la uniunea prin sfânta taină a căsătoriei a lui Charles Philip Arthur George, prinț de Wales și moștenitor al tronului britanic, cu Lady Diana Spencer, fostă educatoare de grădiniță și fiica unui conte. Ziua a fost declarată sărbătoare națională: în jur de 600.000 de oameni au umplut străzile Londrei în speranța de a surprinde o imagine a cuplului; aproximativ 750 de milioane de oameni din toată lumea s-au uitat la televizor, făcând ca această transmisiune să aibă cea mai mare popularitate din toate timpurile.

La doi ani după ce Margaret Thatcher devenise prim-ministru, Marea Britanie era o țară nemulțumită, adâncită în recesiune și divizată crunt de greva minerilor. Atmosfera în Toxteth, cartier cu o faimă îndoielnică din Liverpool, era încă tensionată după o lună de manifestații stradale de inspirație rasistă. Pe acest fundal, căsătoria asigura, pentru un moment, foarte necesarele sentimente pozitive.

Cu toate acestea, privind retrospectiv, mariajul lor părea sortit eșecului încă de la început. Într-adevăr, ar fi fost dificil de conceput un cuplu care să se potrivească mai puțin. Născută în una din cele mai vechi și mai bine plasate familii aristocrate din Marea Britanie, Diana era o tânără seducătoare foarte sociabilă, pasionată de muzica pop, de cluburile de noapte și căreia îi plăcea să se distreze. Ea întruchipa conceptul de „Sloane Ranger” – termen apărut la începutul anilor 1980 pentru a-i descrie pe tinerii privilegiați, bărbați și femei, care locuiau și mergeau la petreceri în zona elegantă Sloane Square din sud-vestul Londrei.

Pentru Diana, la fel ca pentru multe alte fete din clasa și din generația ei, nici educația, nici cariera nu au avut o importanță prea mare în viață. Ea renunțase la școală la 16 ani pentru a ocupa o serie de slujbe care nu o solicitau prea mult, inclusiv bonă cu jumătate de normă și educatoare la Grădinița Young England din Pimlico, Londra, după ce a picat la examenul pentru nivelul O nu o dată, ci de două ori. Unul dintre puținele premii primite când era copil a fost pentru cel mai îngrijit porcușor de Guineea. Așa cum spunea Tina Brown, biografă a viitoarei prințese, „Lady Diana Spencer provenea din ultimul lot de fete britanice privilegiate educate în școli agreabile, care nu le solicitau și din care nu plecau calificate pentru altceva în afară de căutarea unui soț corespunzător”.

Charles era cu aproximativ 13 ani mai mare decât ea, însă părea chiar mai în vârstă, o relicvă a unei epoci anterioare. Lui îi făcea plăcere să se îmbrace destul de convențional, cu pantaloni de stofă și sacouri la două rânduri de nasturi, citea filosofie, îl entuziasmau muzica clasică și arhitectura tradițională și moștenise pasiunea familiei lui pentru polo pe iarbă, vânătoare și alte activități în aer liber. Mai era și un mare afemeiat. (…) După vârsta de 20 de ani, ca și ceilalți prinți de Wales care îl precedaseră, Charles avusese relații intime cu numeroase femei seducătoare, printre care Fiona Watson, fiica voluptuoasă a unui proprietar de pământ, Davina Sheffield, o blondă plină de viață, și Lady Jane Wellesley, fiica brunetă și atrăgătoare a ducelui de Wellington. (…) Între aceste extraordinare blonde și brunete cu picioare lungi, una era o prezență constantă: Camilla Shand, fiica maiorului Bruce Shand, erou al celui de-al Doilea Război Mondial, și a onorabilei Rosalind Cubitt, persoană fermecătoare din înalta societate. Lucru semnificativ, străbunica ei, Alice Keppel, fusese favorita lui Eduard al VII-lea.

Charles a curtat-o inițial pe sora mai mare a Dianei, Lady Sarah Spencer, o roșcată suplă, pe care o întâlnise în vara anului 1977. (…) Mai târziu, Sarah l-a invitat pe Charles la vânătoarea organizată de tatăl ei la Althorp, proprietatea familiei din Northamptonshire. Diana, care devenise o fată de 16 ani izbitor de frumoasă, făcea parte și ea din grup. Se pare că nu a făcut impresie prea puternică asupra viitorului ei soț, care își amintea doar că era „veselă” și „vioaie”. Însă Diana s-a îndrăgostit de el – și cu greu își putea ascunde entuziasmul. „L-am întâlnit, l-am întâlnit în cele din urmă”, i-a spus lui Penny Walker, profesoara ei de pian.

Logodna lui Charles cu Diana a fost anunțată la 24 februarie 1981. În seara aceea, cei doi au apărut într-un interviu realizat de BBC. „Sunt extrem de încântat și sincer uimit de faptul că Diana este pregătită să mă accepte”, a declarat Charles. Erau însă îndrăgostiți? – a dorit să afle intervievatorul. „Bineînțeles”, a răspuns Diana imediat. Răspunsul lui Charles, dimpotrivă, a fost mai circumspect – și avea să fie citat împotriva lui mulți ani de atunci încolo: „Depinde ce înțelegeți prin îndrăgostit”.

Diana a început să aibă tot felul de presimțiri – în special din cauza timpului destul de scurt petrecut cu viitorul ei soț. La începutul anilor 1980, din ce în ce mai multe cupluri coabitau înainte de căsătorie. Însă, după cum a mărturisit Diana, ea și Charles reușiseră să se vadă numai de 13 ori de când acesta începuse să o curteze și până în ziua nunții.

Un rezultat al acestor emoții a fost și bulimia, de care începuse să sufere după logodnă. Afectată de remarca lui Charles că era „durdulie” când acesta și-a pus mâna pe talia ei, ea a slăbit peste șase kilograme din martie până în iulie. Talia i s-a micșorat de la 74 de centimetri, când s-a anunțat logodna, la mai puțin de 60 de centimetri în ziua nunții.

Relația lor a fost umbrită de prezența Camillei Parker Bowles. Destul de repede, Diana a înțeles că legătura specială dintre Camilla și logodnicul ei nu era prea clară – au existat multe semne și destul de repede, după cum i-a declarat Diana mai târziu biografului ei, Andrew Morton. (…) Cu două zile înainte de căsătorie a găsit, îngrozită, o brățară din aur pe care Charles intenționa să i-o ofere Camillei; pe aceasta se aflau îngemănate inițialele „F” și „G”, prescurtare de la Fred și Gladys, poreclele pe care și le dăduseră cei doi unul altuia. Diana, furioasă și înlăcrimată, i-a arătat brățara lui Charles, însă el a insistat nu numai să îi dea Camillei cadoul, ci și să i-l ofere în persoană. Cât timp Charles a fost plecat, Diana a luat masa cu surorile ei și a vorbit despre anularea căsătoriei. „Nu prea ai noroc, Duch”, i-au spus ele, adresându-i-se pe numele cu care o alintau în familie. „Chipul tău deja este pe prosoapele de bucătărie, așa că e cam târziu să dai înapoi.”

Odată eliberată de Charles, Diana s-a axat pe activitățile ei caritabile, dedicându-se diverselor opere de binefacere. Când s-a înființat prima secție de bolnavi de SIDA din Marea Britanie, la spitalul Middlesex, în anul 1987, Diana a participat și ea, făcând să apară articole pe prima pagină a ziarelor din toată lumea despre cum a dat mâna cu 12 bolnavi fără să poarte mănuși – un gest foarte curajos într-o perioadă în care boala era stigmatizată.

Palatul Buckingham sperase că imaginea Dianei se va șterge cu timpul, în schimb a asistat cu groază la modul în care ea i-a eclipsat pe Charles și pe ceilalți membri ai familiei regale – și nu a putut face nimic ca să prevină acest lucru. Ea avea și o viață amoroasă complicată, inclusiv relații cu bărbați căsătoriți, cum erau Oliver Hoare, dealer de artă islamică și bun prieten cu Charles, și Will Carling, căpitanul echipei de rugby a Marii Britanii. Au urmat și alți parteneri, la fel de nepotriviți.

Funeraliile Dianei, care au avut loc pe 6 septembrie 1997, au fost punctul culminant al unei săptămâni de doliu public fără precedent. Peste un milion de oameni se aflau de o parte și de alta a drumului pe care a fost transportat sicriul, pe un afet de tun, de la Palatul Kensington la Westminster Abbey. Unele persoane din mulțime plângeau, altele aplaudau încet, însă majoritatea priveau în liniște. În jur de două miliarde și jumătate de oameni din toată lumea au urmărit evenimentul la televizor. În semn că Palatul Buckingham înțelesese în cele din urmă starea de spirit a mulțumii, steagul Marii Britanii a fost ridicat deasupra palatului, la jumătatea catargului. Toate acestea aveau puține lucruri în comun cu funeraliile britanice regale anterioare, însă nici Diana nu avusese prea multe în comun cu alți membri ai familiei regale.

Fragmente extrase din volumul „Supraviețuitorii. Monarhia la începutul secolului XXI”, de Peter Conradi, traducere de Diana Mihaela Bălteanu, editura Corint, 2013

Foto: Mario Testino / www.mariotestino.com

Dodi și Paul au murit pe loc; Diana, la început conștientă, însă suferind traumatisme interne grave, a fost transportată la spitalul Pitié Salpêtrière, însă a decedat la ora 4.00 dimineața.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

08
/05
/16

Există întâmplări în viaţă care par a fi extrase din romane, iar cele din romane, de multe ori, par rupte din viaţă. Ioan Russu Şirianu povestește în memoriile sale cum, eliminat din școala de la Arad, îmbrăcat cu iţari şi surtuc, încălţat cu opinci, pleacă pe jos spre Bucureşti, nădăjduind că-şi va găsi de lucru la unchiul Slavici.  Pe drum, îl cunoaște pe George Coșbuc.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

11
/04
/16

Soprana Maria Callas a studiat Conservatorul din Atena şi a debutat în spectacolul “Tosca” la Teatrul Regal din Atena. Femeia plină de capricii, iubită sau urâtă cu aceeaşi forţă, fusese capabilă să-şi schimbe înfăţişarea şi să devină un mit, în urma unei banale cure de slăbire.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

01
/04
/16

Trei sferturi de veac şi-a închinat viaţa în slujba cântecului şi, mai ales, a romanţei, despre care spunea că este cea mai sinceră, cea mai pătimaşă expresie a unei epoci şi a societăţii. Cântecele lui de inimă albastră au făcut duminici de vis din toate zilele săptămânii. Gică Petrescu s-a născut pe 2 aprilie 1915 si s-a stins din viață pe 18 iunie 2006.

28
/03
/16

La jumătatea anilor ’60, Ion Dichiseanu o cunoaşte la Festivalul de Film de la Beirut pe Sara Montiel, actriţă şi cîntăreaţă celebră în acea vreme, şi se îndrăgosteşte de ea la prima vedere. După puţin timp, când Sara ajunge la Bucureşti pentru a susţine o serie de concerte, vrea să-l întâlnească. Aşa începe povestea lor de iubire, descrisă în volumul “Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel”, apărut la Polirom.

23
/03
/16

Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi organizează expoziţia Viaţa românească – 110 ani de la apariţie, ce valorifică patrimoniul MNLRI şi extraordinara colecţie a istoricului literar Nicolae Scurtu. Vor fi expuse în premieră documente de patrimoniu deosebit de valoroase pentru istoria noastră literară, de la scrisori şi fotografii la ediţii princeps, ediţii cu autograf sau cărţi de vizită.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

21
/03
/16

„Cu Bach, viaţa ar fi suportabilă chiar şi într-un canal” - Emil Cioran. Considerat, alături de Mozart şi Beethoven, cel mai mare compozitor al lumii, Johann Sebastian Bach s-a născut într-o zi de 21 martie (1685).

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?