Lăutarii, o prezenţă statornică în Bucureşti
https://www.ziarulmetropolis.ro/lautarii-o-prezenta-statornica-in-bucuresti/

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

Un articol de Georgeta Filitti|24 Mai 2016

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA În secolul XVIII, secolul fanariot, lăutarii sunt nelipsiţi din cortegiul lui Vodă. Grigore Ghica, primul domn pământean (1822-1828) avea 200 de ţigani lăutari în preajma sa.

Muzica cultă, occidentală, a pătruns, neîndoios, în societatea românească, dar mai mult la nivelul elitelor. Lăutarii au continuat să fie solicitaţi tot secolul XIX încât, doar la Bucureşti existau cca 40 de bande sau tacâmuri de ţigani, formate din 4 până la 8 persoane.

Erau chemaţi la toate petrecerile private, dar faima lor s-a făcut mai cu seamă în cârciumi şi restaurante. Poate cel mai faimos local în acest sens a fost Iordache, din strada Covaci. Aici a strălucit naistul Angheluş Dinicu, autorul Ciocârliei. Se spune că ori de câte ori cânta acolo, îşi făceau apariţia doi şoareci care îl ascultau fermecaţi. Într-o zi, una din rozătoare a dispărut şi naistul a refuzat să mai cânte o piesă cu triluri deosebite. După doi ani, s-a lăsat convins de auditoriul chefliu şi atunci a reapărut şi şoricelul meloman…

La concursul lăutarilor prilejuit de Expoziţia universală din 1889 de la Paris, formaţiunea sa a luat medalia de aur.

Un alt lăutar celebru în sec. XIX a fost Cristache Ciolac. Invitat la curtea regală, în 1896, cu prilejul vizitei lui Franz Josef, acesta l-a cucerit pe împărat cu melodia admirabil ritmată Am un leu şi vreau să-l beu.

Dar cei mai cunoscuţi au rămas lăutarii din familia Dinicu; unii au urmat Conservatorul şi s-au consacrat şi muzicii culte, cântând ani de zile alături de George Enescu. Gheorghe Dinicu a creat fondul muzical al poeziilor Somnoroase păsărele şi Pe aceiaşi ulicioară de Mihai Eminescu.

Grigoraş, după ce a cântat Bach, Paganini şi Wieniawski pe scena Ateneului Român, cu deplin succes, s-a reîntors la virtuţile lăutăreşti în restaurantele Bufet, Gambrinus, Enescu şi Andreescu. Faima i s-a dus fulgerător şi în 1928 cânta la Green Park Hotel din Londra, fiind recomandat drept „prinţul muzicii populare româneşti”. Au urmat restaurantele L’Ambassadeur şi La Michodière de la Paris şi Cassino, de la Ostende.

Grigoraş Dinicu rămâne lăutarul ţigan care a îngemănat în formă ideală muzica lăutărească cu cea cultă. În 1932,  la bicentenarul Haydn, la Viena, compoziţia sa Hora staccato a lăsat în umbră tot repertoriul cântat atunci, ajungând şlagăr mondial. Se spune că pregătindu-se pentru un concert Ceaikovski sau Mendelsohn Bartoldy, Grigoraş Dinicu exersa vreme îndelungată, refuzând să mai apară pe estrada restaurantelor bucureştene, ca să nu-şi „strice mâna” cu muzica lăutărească.

Şi totuşi el rămâne lăutarul prin excelenţă, cel care a strălucit în fruntea orchestrei sale la Expoziţia Universală de la Paris (1937) şi la cea de la New York (1939), unde, în bună tradiţie, le-a cântat oaspeţilor „la ureche”.

Astăzi, muzica lăutărească, unde datorită modei neinspirate domină manelele (reprobabile datorită textelor, nu melodiei) continuă să pună o pecete sonoră atractivă pe divertismentul bucureştean.

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123