Lăutarii, o prezenţă statornică în Bucureşti
https://www.ziarulmetropolis.ro/lautarii-o-prezenta-statornica-in-bucuresti/

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

Un articol de Georgeta Filitti|24 mai 2016

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA În secolul XVIII, secolul fanariot, lăutarii sunt nelipsiţi din cortegiul lui Vodă. Grigore Ghica, primul domn pământean (1822-1828) avea 200 de ţigani lăutari în preajma sa.

Muzica cultă, occidentală, a pătruns, neîndoios, în societatea românească, dar mai mult la nivelul elitelor. Lăutarii au continuat să fie solicitaţi tot secolul XIX încât, doar la Bucureşti existau cca 40 de bande sau tacâmuri de ţigani, formate din 4 până la 8 persoane.

Erau chemaţi la toate petrecerile private, dar faima lor s-a făcut mai cu seamă în cârciumi şi restaurante. Poate cel mai faimos local în acest sens a fost Iordache, din strada Covaci. Aici a strălucit naistul Angheluş Dinicu, autorul Ciocârliei. Se spune că ori de câte ori cânta acolo, îşi făceau apariţia doi şoareci care îl ascultau fermecaţi. Într-o zi, una din rozătoare a dispărut şi naistul a refuzat să mai cânte o piesă cu triluri deosebite. După doi ani, s-a lăsat convins de auditoriul chefliu şi atunci a reapărut şi şoricelul meloman…

La concursul lăutarilor prilejuit de Expoziţia universală din 1889 de la Paris, formaţiunea sa a luat medalia de aur.

Un alt lăutar celebru în sec. XIX a fost Cristache Ciolac. Invitat la curtea regală, în 1896, cu prilejul vizitei lui Franz Josef, acesta l-a cucerit pe împărat cu melodia admirabil ritmată Am un leu şi vreau să-l beu.

Dar cei mai cunoscuţi au rămas lăutarii din familia Dinicu; unii au urmat Conservatorul şi s-au consacrat şi muzicii culte, cântând ani de zile alături de George Enescu. Gheorghe Dinicu a creat fondul muzical al poeziilor Somnoroase păsărele şi Pe aceiaşi ulicioară de Mihai Eminescu.

Grigoraş, după ce a cântat Bach, Paganini şi Wieniawski pe scena Ateneului Român, cu deplin succes, s-a reîntors la virtuţile lăutăreşti în restaurantele Bufet, Gambrinus, Enescu şi Andreescu. Faima i s-a dus fulgerător şi în 1928 cânta la Green Park Hotel din Londra, fiind recomandat drept „prinţul muzicii populare româneşti”. Au urmat restaurantele L’Ambassadeur şi La Michodière de la Paris şi Cassino, de la Ostende.

Grigoraş Dinicu rămâne lăutarul ţigan care a îngemănat în formă ideală muzica lăutărească cu cea cultă. În 1932,  la bicentenarul Haydn, la Viena, compoziţia sa Hora staccato a lăsat în umbră tot repertoriul cântat atunci, ajungând şlagăr mondial. Se spune că pregătindu-se pentru un concert Ceaikovski sau Mendelsohn Bartoldy, Grigoraş Dinicu exersa vreme îndelungată, refuzând să mai apară pe estrada restaurantelor bucureştene, ca să nu-şi „strice mâna” cu muzica lăutărească.

Şi totuşi el rămâne lăutarul prin excelenţă, cel care a strălucit în fruntea orchestrei sale la Expoziţia Universală de la Paris (1937) şi la cea de la New York (1939), unde, în bună tradiţie, le-a cântat oaspeţilor „la ureche”.

Astăzi, muzica lăutărească, unde datorită modei neinspirate domină manelele (reprobabile datorită textelor, nu melodiei) continuă să pună o pecete sonoră atractivă pe divertismentul bucureştean.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

08
/10
/16

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).

29
/08
/16

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

22
/08
/16

Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.

16
/08
/16

Înainte de a fi un obiect uzual, automobilul a fost unul de lux. Primul exemplar a fost adus la Bucureşti în 1880 de Barbu Bellu, din familia care a donat terenul pentru cimitirul de mai târziu cu acelaşi nume. Era un Peugeot de 4 CP; „trăsură cu 4 locuri”, i-au spus amuzaţi şi neîncrezători ai noştri.