Lăutarii, o prezenţă statornică în Bucureşti
https://www.ziarulmetropolis.ro/lautarii-o-prezenta-statornica-in-bucuresti/

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

Un articol de Georgeta Filitti|24 mai 2016

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA În secolul XVIII, secolul fanariot, lăutarii sunt nelipsiţi din cortegiul lui Vodă. Grigore Ghica, primul domn pământean (1822-1828) avea 200 de ţigani lăutari în preajma sa.

Muzica cultă, occidentală, a pătruns, neîndoios, în societatea românească, dar mai mult la nivelul elitelor. Lăutarii au continuat să fie solicitaţi tot secolul XIX încât, doar la Bucureşti existau cca 40 de bande sau tacâmuri de ţigani, formate din 4 până la 8 persoane.

Erau chemaţi la toate petrecerile private, dar faima lor s-a făcut mai cu seamă în cârciumi şi restaurante. Poate cel mai faimos local în acest sens a fost Iordache, din strada Covaci. Aici a strălucit naistul Angheluş Dinicu, autorul Ciocârliei. Se spune că ori de câte ori cânta acolo, îşi făceau apariţia doi şoareci care îl ascultau fermecaţi. Într-o zi, una din rozătoare a dispărut şi naistul a refuzat să mai cânte o piesă cu triluri deosebite. După doi ani, s-a lăsat convins de auditoriul chefliu şi atunci a reapărut şi şoricelul meloman…

La concursul lăutarilor prilejuit de Expoziţia universală din 1889 de la Paris, formaţiunea sa a luat medalia de aur.

Un alt lăutar celebru în sec. XIX a fost Cristache Ciolac. Invitat la curtea regală, în 1896, cu prilejul vizitei lui Franz Josef, acesta l-a cucerit pe împărat cu melodia admirabil ritmată Am un leu şi vreau să-l beu.

Dar cei mai cunoscuţi au rămas lăutarii din familia Dinicu; unii au urmat Conservatorul şi s-au consacrat şi muzicii culte, cântând ani de zile alături de George Enescu. Gheorghe Dinicu a creat fondul muzical al poeziilor Somnoroase păsărele şi Pe aceiaşi ulicioară de Mihai Eminescu.

Grigoraş, după ce a cântat Bach, Paganini şi Wieniawski pe scena Ateneului Român, cu deplin succes, s-a reîntors la virtuţile lăutăreşti în restaurantele Bufet, Gambrinus, Enescu şi Andreescu. Faima i s-a dus fulgerător şi în 1928 cânta la Green Park Hotel din Londra, fiind recomandat drept „prinţul muzicii populare româneşti”. Au urmat restaurantele L’Ambassadeur şi La Michodière de la Paris şi Cassino, de la Ostende.

Grigoraş Dinicu rămâne lăutarul ţigan care a îngemănat în formă ideală muzica lăutărească cu cea cultă. În 1932,  la bicentenarul Haydn, la Viena, compoziţia sa Hora staccato a lăsat în umbră tot repertoriul cântat atunci, ajungând şlagăr mondial. Se spune că pregătindu-se pentru un concert Ceaikovski sau Mendelsohn Bartoldy, Grigoraş Dinicu exersa vreme îndelungată, refuzând să mai apară pe estrada restaurantelor bucureştene, ca să nu-şi „strice mâna” cu muzica lăutărească.

Şi totuşi el rămâne lăutarul prin excelenţă, cel care a strălucit în fruntea orchestrei sale la Expoziţia Universală de la Paris (1937) şi la cea de la New York (1939), unde, în bună tradiţie, le-a cântat oaspeţilor „la ureche”.

Astăzi, muzica lăutărească, unde datorită modei neinspirate domină manelele (reprobabile datorită textelor, nu melodiei) continuă să pună o pecete sonoră atractivă pe divertismentul bucureştean.

16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.