Lăutarii, o prezenţă statornică în Bucureşti
https://www.ziarulmetropolis.ro/lautarii-o-prezenta-statornica-in-bucuresti/

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

Un articol de Georgeta Filitti|24 mai 2016

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA În secolul XVIII, secolul fanariot, lăutarii sunt nelipsiţi din cortegiul lui Vodă. Grigore Ghica, primul domn pământean (1822-1828) avea 200 de ţigani lăutari în preajma sa.

Muzica cultă, occidentală, a pătruns, neîndoios, în societatea românească, dar mai mult la nivelul elitelor. Lăutarii au continuat să fie solicitaţi tot secolul XIX încât, doar la Bucureşti existau cca 40 de bande sau tacâmuri de ţigani, formate din 4 până la 8 persoane.

Erau chemaţi la toate petrecerile private, dar faima lor s-a făcut mai cu seamă în cârciumi şi restaurante. Poate cel mai faimos local în acest sens a fost Iordache, din strada Covaci. Aici a strălucit naistul Angheluş Dinicu, autorul Ciocârliei. Se spune că ori de câte ori cânta acolo, îşi făceau apariţia doi şoareci care îl ascultau fermecaţi. Într-o zi, una din rozătoare a dispărut şi naistul a refuzat să mai cânte o piesă cu triluri deosebite. După doi ani, s-a lăsat convins de auditoriul chefliu şi atunci a reapărut şi şoricelul meloman…

La concursul lăutarilor prilejuit de Expoziţia universală din 1889 de la Paris, formaţiunea sa a luat medalia de aur.

Un alt lăutar celebru în sec. XIX a fost Cristache Ciolac. Invitat la curtea regală, în 1896, cu prilejul vizitei lui Franz Josef, acesta l-a cucerit pe împărat cu melodia admirabil ritmată Am un leu şi vreau să-l beu.

Dar cei mai cunoscuţi au rămas lăutarii din familia Dinicu; unii au urmat Conservatorul şi s-au consacrat şi muzicii culte, cântând ani de zile alături de George Enescu. Gheorghe Dinicu a creat fondul muzical al poeziilor Somnoroase păsărele şi Pe aceiaşi ulicioară de Mihai Eminescu.

Grigoraş, după ce a cântat Bach, Paganini şi Wieniawski pe scena Ateneului Român, cu deplin succes, s-a reîntors la virtuţile lăutăreşti în restaurantele Bufet, Gambrinus, Enescu şi Andreescu. Faima i s-a dus fulgerător şi în 1928 cânta la Green Park Hotel din Londra, fiind recomandat drept „prinţul muzicii populare româneşti”. Au urmat restaurantele L’Ambassadeur şi La Michodière de la Paris şi Cassino, de la Ostende.

Grigoraş Dinicu rămâne lăutarul ţigan care a îngemănat în formă ideală muzica lăutărească cu cea cultă. În 1932,  la bicentenarul Haydn, la Viena, compoziţia sa Hora staccato a lăsat în umbră tot repertoriul cântat atunci, ajungând şlagăr mondial. Se spune că pregătindu-se pentru un concert Ceaikovski sau Mendelsohn Bartoldy, Grigoraş Dinicu exersa vreme îndelungată, refuzând să mai apară pe estrada restaurantelor bucureştene, ca să nu-şi „strice mâna” cu muzica lăutărească.

Şi totuşi el rămâne lăutarul prin excelenţă, cel care a strălucit în fruntea orchestrei sale la Expoziţia Universală de la Paris (1937) şi la cea de la New York (1939), unde, în bună tradiţie, le-a cântat oaspeţilor „la ureche”.

Astăzi, muzica lăutărească, unde datorită modei neinspirate domină manelele (reprobabile datorită textelor, nu melodiei) continuă să pună o pecete sonoră atractivă pe divertismentul bucureştean.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).