Lecția lui Peter Brook: „Orice public are teatrul pe care-l merită
https://www.ziarulmetropolis.ro/lectia-lui-peter-brook-orice-public-are-teatrul-pe-care-l-merita/

„Pot să iau orice spaţiu gol şi să-l consider o scenă. Un om traversează acest spaţiu gol, în timp ce un altul îl priveşte şi e tot ce trebuie ca să aibă loc un act teatral.” Aşa începe una dintre cele mai influente cărţi despre teatru – „Spaţiul gol”, de Peter Brook.

Un articol de Liliana Matei|17 Februarie 2015

Peter Brook, unul dintre cei mai importanți regizori de teatru din a doua jumătate a secolului XX, a publicat „Spațiul gol” în 1968. Volumul se bazează pe o serie de patru conferințe originale, susținute de Brook în cadrul Prelegerilor Granada Northern, sub titlul „Spațiul gol: Teatrul azi”.

Regizorul Andrei Șerban nota în prefața cărții, apărută anul trecut la Editura Nemira, în traducerea Monicăi Andronescu: „Ceea ce credeam că este teatrul înainte de Spațiul gol s-a schimbat radical după lectura cărții.”

Mai jos sunt câteva fragmente din volum:

spatiul-gol● Peste tot în lume publicul de teatru devine tot mai puțin. Există mișcări noi ocazionale, scriitori noi buni și așa mai departe, dar în general teatrul nu numai că nu reușește să educe sau să ridice nivelul, ci de-abia supraviețuiește. Teatrul a fost numit adesea „târfă”, ceea ce vrea să însemne că arta lui e impură, dar ceea ce este azi adevărat într-un alt sens – târfele oferă contra cost plăcere trecătoare.

Criza de pe Broadway, de la Paris sau din West End este aceeași: nu avem nevoie de agenții de bilete ca să ne spună că teatrul a ajuns o afacere moartă și că publicul a simțit. De fapt, dacă publicul ar cere într-adevăr acel tip de distracție despre care vorbește atât de des, tututor ne-ar fi destul de greu să știm de unde să începem. Un teatru care să provoace încântare cu adevărat nu există și trebuie să spunem că nu numai comedia ușoară și musicalul prost nu-și merită banii – teatrul fără viață și-a croit drum și în marea operă, și în tragedie, în spectacolele după piesele lui Molière sau în cele după Brecht.

● Oricine urmărește producțiile de succes din fiecare an va observa un fenomen curios. Ne-am aștepta ca așa-numitele hituri să fie mai pline de viață, de ritm și de culoare decât spectacolele ratate – dar nu e cazul întotdeauna. Aproape în fiecare stagiune, în majoritatea orașelor care iubesc teatrul există un astfel de mare succes care încalcă aceste reguli. Un spectacol care are succes tocmai pentru că e plictisitor… Una peste alta, există oameni care asociază cultura cu un anumit simț al datoriei, cu costumele istorice și replicile lungi cu plictiseala… Prin urmare se întâmplă un fenomen ciudat și tocmai gradul de plictiseală devine o garanție a calității.

Desigur, dozajul este atât de subtil, încât e imposibil de stabilit formula exactă – dacă doza e prea mare, publicul iese din sală, dacă e prea mică, o să li se pară tema cam prea tare pentru gustul lor. Totuși, autorii mediocri par să nimerească fără greșeală formula corectă – și perpetueză teatrul fără viață cu succese plictisitoare, lăudate pretutindeni.

● Viața e în permanentă mișcare, influențele de diverse tipuri sunt resimțite și de actor, și de public, se reflectă în texte, în celelalte arte, cinematograful, televiziunea, evenimentele de zi cu zi, toate contribuie la permanenta rescriere a istoriei și modifică adevărul cotidian. În casele de modă, cineva bate cu pumnul în masă și spune: „Se poartă ghetele!”. E un fapt de viață.

Un teatru viu, care crede că se poate ține departe de ceva atât de trivial ca moda și tendințele ei, se va ofili. În teatru orice formă, odată ce ia naștere, începe să moară. Orice formă trebuie regândită, redimensionată și noua ei concepție va trebui să poarte mărcile tuturor factorilor de influență din jur.

● Bunul-simț ne arată că, dacă sistemul nu acceptă mai mult de trei săptămâni de repetiții, de cele mai multe ori totul are de suferit. Nu se pot face experimente și nu ai timp pentru riscuri artistice reale. Regizorul trebuie să livreze produsul; altfel, este concediat și actorii la fel. Sigur că de multe ori timpul poate deveni un dușman. E posibil să stai luni întregi la discuții, să dezbați și să improvizezi aiurea, fără ca asta să ducă la ceva.

Am văzut montări shakespeariene în Rusia, cu o abordare atât de convențională și de rigidă, încât mi-am dat seama că doi ani de discuții și studiere a arhivelor nu au adus în niciun caz la un rezultat mai bun decât obțin micile companii în trei săptămâni. Am cunoscut un actor care a repetat Hamlet șapte ani și n-a ajuns niciodată să-l joace, pentru că regizorul a murit înainte să-l termine.

● Dacă un teatru bun depinde de un public bun, atunci orice public are teatrul pe care-l merită. Totuși, e destul de greu să li se explice spectatorilor ce răspundere au. Cum să pui asta în practică? Însă ziua în care publicul va veni la teatru din obligație va fi una tristă. Publicul unui teatru nu se poate face peste noapte „mai bun”, așa, cât ai bate din palme. Într-un anumit sens, spectatorul nu poate face nimic. Și totuși, există aici o contradicție care nu poate fi ignorată, pentru că, în fond, totul depinde de el.

Incompetența este viciul, condiția și tragedia teatrului din întreaga lume, la orice nivel.

Când Royal Shakespeare Company a făcut un turneu prin Europa cu Regele Lear, spectacolul s-a îmbunătățit de la o seară la alta, iar cele mai bune reprezentații au avut loc la Budapesta și la Moscova. Era fascinant să vezi cum un public format în cea mai mare parte din oameni care nu știau limba engleză putea influența distribuția într-o asemenea măsură. Dar spectatorii aceia aduceau trei lucruri: dragoste pentru piesa însăși, o dorință foarte mare de a intra în contact cu un teatru din străinătate și, mai ales, o experiență de viață în Europa ultimilor ani, care i-a ajutat să meargă exact în miezul celor mai dureroase teme ale textului.

● Se știe de mult că, în lipsa unei companii unde să lucreze permanent, puțini actori reușesc cu adevărat să crească și sa se dezvolte. Și trebuie să recunoaștem că și un teatru de repertoriu e condamnat la moarte pe termen lung, dacă îi lipsesc scopul și astfel metoda și astfel școala… Iar prin școală nu înțeleg, firește, un fel de liceu unde actorul își exersează membrele și memoria.

Antrenarea mușchilor în sine nu poate dezvolta o artă, așa cum nu gamele creează un pianist și nici lucrul cu degetele nu ajută pensula în cazul pictorului. Și totuși, un mare pianist exersează cu degetele multe ore pe zi, iar pictorii japonezi își petrec viața exersând cum să deseneze un cerc perfect. Arta actorului este într-un anumit fel cea mai exactă dintre toate și, fără studiu constant, actorul se va opri la jumătatea drumului.

Criticul poate să suțină că merge la teatru pentru omul de pe stradă, dar n-ar fi corect până la capăt. Pentru că un critic nu e doar un om care vinde ponturi și informații. Criticul are un rol mult mai important, de fapt, esențial, pentru că o artă fără critici ar fi în permanență amenințată de pericole mult mai mari. De exemplu, criticul va face întotdeauna un mare bine teatrului dacă va demasca incompetența. Dacă își petrece cea mai mare parte a timpului vociferând, atunci, cu siguranță, are mai mereu dreptate.

Trebuie să acceptăm că a face teatru este o treabă teribil de grea. Este – sau ar trebui să fie, dacă ar fi făcut de-adevăratelea – poate cel mai dificil dintre toate mediile. Este lipsit de milă, nu e loc pentru greșeală sau pentru a pierde timpul. Un roman poate supraviețui în mâinile unui cititor care sare niște pagini sau chiar capitole întregi. În schimb, publicul, care poate trece cât ai clipi de la plăcere la plictiseală, îl pierzi irevocabil. Două ore înseamnă un interval scurt și, în același timp, o eternitate: să umpli două ore din timpul publicului e o artă de mare rafinament.

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.

Page 1 of 41234