Legendele de la Metropolis: CĂTĂLINA BUZOIANU
https://www.ziarulmetropolis.ro/legendele-de-la-metropolis-catalina-buzoianu/

Născută pe 13 aprilie 1938, la Brăila, Cătălina Buzoianu s-a impus în teatrul românesc într-o manieră unică, dificil de surprins în câteva cuvinte. A montat peste 100 de spectacole în ţară şi peste hotare, inclusiv pe scena Teatrului Metropolis, a îndrumat generaţii de studenţi, a fost admirată de colegii de breaslă şi iubită de public.

Un articol de Alina Vîlcan|28 ianuarie 2022

În 50 de ani de carieră în regia de teatru, a știut ca nimeni alta să cultive atât complexitatea actului artistic, cât și discreția umană, rafinamentul personal, eleganța.

Puțini mai știu sau își mai amintesc astăzi faptul că, înainte să devină cel mai important nume feminin din regia de teatru de la noi, Cătălina Buzoianu a urmat o școală de comerț. Apoi, pentru aproape un deceniu, a fost actriță, la Baia Mare și la Timișoara. Foarte tânără, cu o constituție fizică firavă, obișnuia să joace roluri de ingenuă. Știa că odată ce vârsta nu avea s-o mai ajute, cariera sa actoricească se va termina. Așa că a urmat sfatul colegilor de-atunci. A dat admitere la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, secția regie. A studiat la clasa profesorului Ion Olteanu, despre care credea că în acei ani de studenție nu a fost pe deplin convins de abilitățile ei regizorale. I-a oferit însă libertate. A absolvit cu succes în 1969, susținându-și examenul cu „Pictură pe lemn” de Ingmar Bergman. La finalul studiilor, era considerată deja o voce regizorală promițătoare.

A fost repartizată mai întâi la Naționalul ieșean, apoi pentru o vreme a lucrat la teatrul din Piatra-Neamț. Erau ani de comunism când spectacolele de teatru reprezentau unele dintre puținele forme de evadare prin artă pentru public, iar Cătălina Buzoianu s-a făcut repede remarcată. Fiecare dintre spectacolele sale aducea un suflu nou și încă de pe atunci ele atrăgeau prin metodele extrem de diverse la care recurgea regizoarea. Și criticii, și publicul au început să o asocieze cu inovația, cu avangarda, cu un stil atipic, numai al ei, într-o continuă, neobosită, căutare.

În București, a montat mai ales la Bulandra și la Teatrul Mic. La primul, a fost privită mai întâi cu neîncredere. „Neîncrederea celor de la Bulandra m-a marcat, m-a făcut să mă simt handicapată”, spunea mai târziu într-un interviu (în revista Teatrul, 1986). În schimb, despre cel de-al doilea, unde o regăsim ca prim-regizor permanent între 1979 și 1985, vorbea cu recunoștință: „Prin Teatrul Mic am devenit eu însămi, mi-am consolidat numele”. Aici avea premiera, în toamna lui 1980, spectacolul său „Maestrul și Margareta” după Bulgakov. Foarte repede însă a convins și la Bulandra, unde a pus în scenă unele dintre cele mai cunoscute spectacole ale sale, precum „Patul lui Procust” după Camil Petrescu sau „Dimineața pierdută” după Gabriela Adameșteanu.

Încă din 1975, devenise profesor la Catedra de Regie Teatru a IATC București, unde după 1990 este numită decan al Secției de Teatru. Ani la rând s-a dedicat, dincolo de activitatea regizorală, aceleia de dascăl, și chiar și după pensionarea sa masteranzii UNATC-ului o puteau asculta la cursuri de Antropologie și de Forme alternative de teatru. Pentru acestea, dar nu numai, obișnuia să vadă spectacolele tinerilor din mediul independent, din poduri sau din cafenele.

După 1990 mai ales, activitatea sa ca regizoare se mută și dincolo de granițele țării, cucerind specialiști și public din Franța, Spania, Italia, Anglia, Polonia sau Israel. Nu o dată a dus texte românești în montări peste hotare, privind cu încântare cum adesea acestea sunt mai bine primite în afara țării, dar s-a întâmplat și să monteze Don Quijote chiar în ținutul lui Cervantes, „în provincia La Mancha, la Alcazar de San Juan (unul dintre locurile unde se presupune că s-a născut Cervantes), la Toboso, la statuia lui Don Quijote şi a Dulcineei şi biserica din localitate. A lucra în asemenea spaţii e un mare privilegiu”, spunea într-un alt interviu (Bucureștiul cultural, 2008). În Franța, spectacolul său „La Cantique des Cantiques version rock” s-a jucat în piaţa medievală din Castelet, dar și în Castelul de Lourmarin. castel care i-a găzduit și spectacolul „Le premier homme”, după Camus, văzut și de fiica autorului francez. După succesul avut cu „Maestrul și Margareta” la București, l-a montat și în Israel. Și lista poate continua, cu „Trei surori” de Cehov, montat în Ungaria, cu „Visul” de Strindberg pus în scenă în Spania și cu atâtea și atâtea.

Dar faptul că spectacolele sale aveau trecere în afara țării nu a îndepărtat-o de România. A continuat să lucreze aici și nu numai la București. La Brăila a pus în scenă „Chira Chiralina” după Panait Istrati, iar la Naționalul timișorean a montat „Visul” după Mircea Cărtărescu, după ce printr-un parteneriat între Bulandra și Theatrum Mundi pusese în scenă „Levantul”.

ÎN 2007, TEATRUL METROPOLIS, PE ATUNCI RECENT ÎNFIINȚAT, GĂZDUIA SPECTACOLUL „FRUMOASA CĂLĂTORIE A URȘILOR PANDA POVESTITĂ DE UN SAXOFONIST CARE AVEA O IUBITĂ LA FRANKFURT” DE MATEI VIȘNIEC, ÎN REGIA CĂTĂLINEI BUZOIANU.

FRUMOASA CĂLĂTORIE A URȘILOR PANDA… (2007)

Spectacolul acesta „a fost montat în cadrul catedrei UNESCO (n.r.: co-producție UNATC și Catedra UNESCO). Premiera a fost la Bucureşti, apoi spectacolul a plecat fără mine prin lume, într-un turneu Asia-Pacific (India, China, Coreea de Sud, Singapore, Sidney)”, își amintea regizoarea.

Ca și alți regizori importanți, nu a fost străină de spectacolele de operă, punând în scenă titluri ca „Oedip” de George Enescu, mai întâi la Lucerna, în Elveţia, în 1981, iar zece ani mai târziu şi la Opera Română, „Lumea pe lună” de Haydn-Goldoni, la Ateneul Român, în 1986, sau „Caragiale şi noi”, în 1996. Semnează, de asemenea, și regia câtorva filme, cel mai cunoscut dintre acestea fiind „Efectul razelor gamma asupra anemonelor” (1977).

Cătălina Buzoianu este autoarea volumelor „Novele teatrale” (1987), „Vaporul interior” (2001) și „Mnemosina, bunica lui Orfeu” (2005), despre care ținea să sublinieze că nu este o autobiografie.

De-a lungul anilor, a fost recompensată cu numeroase premii, începând cu Premiul Academiei Române, primit în 1973, și continuând cu distincții ca Premiul „Salvo Randone”, pentru întreaga carieră, în special pentru montarea operei lui Pirandello (Sciacca, Italia, 1995). UNITER o recompensa pentru întreaga activitate în 2001, iar Festivalul Național de Teatru îi dedica ediția din 2018, ocazie cu care era decorată de Președintele României, pentru meritele sale în cultura autohtonă, cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Comandor.

Teatrul său s-a remarcat prin complexitate, printr-o vastă interacțiune a stilurilor, de la minimalism până la baroc, printr-o energie mereu nouă. În rarele interviuri pe care le-a acordat de-a lungul timpului vorbea despre permanenta interdependență a artiștilor în teatru, așezând regizorul între dramaturg (autor) și între actor, pe fiecare dintre aceștia având întotdeauna grijă să îi pună în valoare ca nimeni alta.

A lucrat cu actori remarcabili, de la Valeria Seciu, Olga Tudorache sau Maia Morgenstern, la Horațiu Mălăele, Mariana Mihuț, Tamara Buciuceanu, Irina Petrescu, Rodica Tapalagă… A pus în scenă atât texte de Cehov sau Bulgakov, dar și atâtea texte ale autorilor români, de la interbelicul Camil Petrescu, la brăileanul Istrati și până la texte noi de Cărtărescu, Vișniesc, Adameșteanu…

Despre întâlnirea cu Cătălina Buzoianu și apariția spectacolului după romanul „Dimineață pierdută”, scriitoarea Gabriela Adameșteanu își amintea: „Cătălina Buzoianu a iubit foarte mult Dimineața pierdută. S-a întâmplat că am mers la o emisiune de radio (…) și după acea emisiune, în care era invitată și Cătălina, m-a întrebat dacă aș fi de acord să-mi facă ea o montare. Nu eram deloc sigură că va ieși ceva. Am spus da, convinsă că nu va ieși nimic. Mi se mai propuseseră astfel de lucruri, dar nu ieșise niciodată nimic. În două săptămâni, mi-a dat scenariul. Eu nu am făcut nimic pentru acest spectacol, nimic. Mă duceam și mă uitam la repetiții și atâta tot. Pe urmă, spectacolul s-a impregnat atât de tare în mine, era atât de frumos, încât eu nici până azi nu îmi mai văd personajele așa cum le-am văzut inițial și pentru mine ele au chipul actorilor de atunci.”

Cătălina Buzoianu s-a stins din viață în vara lui 2019, la 81 de ani. Capacitatea sa de a inspira noile generații continuă.

Foto: Florin Biolan / FNT 2018

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.