Legendele de la Metropolis: CĂTĂLINA BUZOIANU
https://www.ziarulmetropolis.ro/legendele-de-la-metropolis-catalina-buzoianu/

Născută pe 13 aprilie 1938, la Brăila, Cătălina Buzoianu s-a impus în teatrul românesc într-o manieră unică, dificil de surprins în câteva cuvinte. A montat peste 100 de spectacole în ţară şi peste hotare, inclusiv pe scena Teatrului Metropolis, a îndrumat generaţii de studenţi, a fost admirată de colegii de breaslă şi iubită de public.

Un articol de Alina Vîlcan|28 ianuarie 2022

În 50 de ani de carieră în regia de teatru, a știut ca nimeni alta să cultive atât complexitatea actului artistic, cât și discreția umană, rafinamentul personal, eleganța.

Puțini mai știu sau își mai amintesc astăzi faptul că, înainte să devină cel mai important nume feminin din regia de teatru de la noi, Cătălina Buzoianu a urmat o școală de comerț. Apoi, pentru aproape un deceniu, a fost actriță, la Baia Mare și la Timișoara. Foarte tânără, cu o constituție fizică firavă, obișnuia să joace roluri de ingenuă. Știa că odată ce vârsta nu avea s-o mai ajute, cariera sa actoricească se va termina. Așa că a urmat sfatul colegilor de-atunci. A dat admitere la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, secția regie. A studiat la clasa profesorului Ion Olteanu, despre care credea că în acei ani de studenție nu a fost pe deplin convins de abilitățile ei regizorale. I-a oferit însă libertate. A absolvit cu succes în 1969, susținându-și examenul cu „Pictură pe lemn” de Ingmar Bergman. La finalul studiilor, era considerată deja o voce regizorală promițătoare.

A fost repartizată mai întâi la Naționalul ieșean, apoi pentru o vreme a lucrat la teatrul din Piatra-Neamț. Erau ani de comunism când spectacolele de teatru reprezentau unele dintre puținele forme de evadare prin artă pentru public, iar Cătălina Buzoianu s-a făcut repede remarcată. Fiecare dintre spectacolele sale aducea un suflu nou și încă de pe atunci ele atrăgeau prin metodele extrem de diverse la care recurgea regizoarea. Și criticii, și publicul au început să o asocieze cu inovația, cu avangarda, cu un stil atipic, numai al ei, într-o continuă, neobosită, căutare.

În București, a montat mai ales la Bulandra și la Teatrul Mic. La primul, a fost privită mai întâi cu neîncredere. „Neîncrederea celor de la Bulandra m-a marcat, m-a făcut să mă simt handicapată”, spunea mai târziu într-un interviu (în revista Teatrul, 1986). În schimb, despre cel de-al doilea, unde o regăsim ca prim-regizor permanent între 1979 și 1985, vorbea cu recunoștință: „Prin Teatrul Mic am devenit eu însămi, mi-am consolidat numele”. Aici avea premiera, în toamna lui 1980, spectacolul său „Maestrul și Margareta” după Bulgakov. Foarte repede însă a convins și la Bulandra, unde a pus în scenă unele dintre cele mai cunoscute spectacole ale sale, precum „Patul lui Procust” după Camil Petrescu sau „Dimineața pierdută” după Gabriela Adameșteanu.

Încă din 1975, devenise profesor la Catedra de Regie Teatru a IATC București, unde după 1990 este numită decan al Secției de Teatru. Ani la rând s-a dedicat, dincolo de activitatea regizorală, aceleia de dascăl, și chiar și după pensionarea sa masteranzii UNATC-ului o puteau asculta la cursuri de Antropologie și de Forme alternative de teatru. Pentru acestea, dar nu numai, obișnuia să vadă spectacolele tinerilor din mediul independent, din poduri sau din cafenele.

După 1990 mai ales, activitatea sa ca regizoare se mută și dincolo de granițele țării, cucerind specialiști și public din Franța, Spania, Italia, Anglia, Polonia sau Israel. Nu o dată a dus texte românești în montări peste hotare, privind cu încântare cum adesea acestea sunt mai bine primite în afara țării, dar s-a întâmplat și să monteze Don Quijote chiar în ținutul lui Cervantes, „în provincia La Mancha, la Alcazar de San Juan (unul dintre locurile unde se presupune că s-a născut Cervantes), la Toboso, la statuia lui Don Quijote şi a Dulcineei şi biserica din localitate. A lucra în asemenea spaţii e un mare privilegiu”, spunea într-un alt interviu (Bucureștiul cultural, 2008). În Franța, spectacolul său „La Cantique des Cantiques version rock” s-a jucat în piaţa medievală din Castelet, dar și în Castelul de Lourmarin. castel care i-a găzduit și spectacolul „Le premier homme”, după Camus, văzut și de fiica autorului francez. După succesul avut cu „Maestrul și Margareta” la București, l-a montat și în Israel. Și lista poate continua, cu „Trei surori” de Cehov, montat în Ungaria, cu „Visul” de Strindberg pus în scenă în Spania și cu atâtea și atâtea.

Dar faptul că spectacolele sale aveau trecere în afara țării nu a îndepărtat-o de România. A continuat să lucreze aici și nu numai la București. La Brăila a pus în scenă „Chira Chiralina” după Panait Istrati, iar la Naționalul timișorean a montat „Visul” după Mircea Cărtărescu, după ce printr-un parteneriat între Bulandra și Theatrum Mundi pusese în scenă „Levantul”.

ÎN 2007, TEATRUL METROPOLIS, PE ATUNCI RECENT ÎNFIINȚAT, GĂZDUIA SPECTACOLUL „FRUMOASA CĂLĂTORIE A URȘILOR PANDA POVESTITĂ DE UN SAXOFONIST CARE AVEA O IUBITĂ LA FRANKFURT” DE MATEI VIȘNIEC, ÎN REGIA CĂTĂLINEI BUZOIANU.

FRUMOASA CĂLĂTORIE A URȘILOR PANDA… (2007)

Spectacolul acesta „a fost montat în cadrul catedrei UNESCO (n.r.: co-producție UNATC și Catedra UNESCO). Premiera a fost la Bucureşti, apoi spectacolul a plecat fără mine prin lume, într-un turneu Asia-Pacific (India, China, Coreea de Sud, Singapore, Sidney)”, își amintea regizoarea.

Ca și alți regizori importanți, nu a fost străină de spectacolele de operă, punând în scenă titluri ca „Oedip” de George Enescu, mai întâi la Lucerna, în Elveţia, în 1981, iar zece ani mai târziu şi la Opera Română, „Lumea pe lună” de Haydn-Goldoni, la Ateneul Român, în 1986, sau „Caragiale şi noi”, în 1996. Semnează, de asemenea, și regia câtorva filme, cel mai cunoscut dintre acestea fiind „Efectul razelor gamma asupra anemonelor” (1977).

Cătălina Buzoianu este autoarea volumelor „Novele teatrale” (1987), „Vaporul interior” (2001) și „Mnemosina, bunica lui Orfeu” (2005), despre care ținea să sublinieze că nu este o autobiografie.

De-a lungul anilor, a fost recompensată cu numeroase premii, începând cu Premiul Academiei Române, primit în 1973, și continuând cu distincții ca Premiul „Salvo Randone”, pentru întreaga carieră, în special pentru montarea operei lui Pirandello (Sciacca, Italia, 1995). UNITER o recompensa pentru întreaga activitate în 2001, iar Festivalul Național de Teatru îi dedica ediția din 2018, ocazie cu care era decorată de Președintele României, pentru meritele sale în cultura autohtonă, cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Comandor.

Teatrul său s-a remarcat prin complexitate, printr-o vastă interacțiune a stilurilor, de la minimalism până la baroc, printr-o energie mereu nouă. În rarele interviuri pe care le-a acordat de-a lungul timpului vorbea despre permanenta interdependență a artiștilor în teatru, așezând regizorul între dramaturg (autor) și între actor, pe fiecare dintre aceștia având întotdeauna grijă să îi pună în valoare ca nimeni alta.

A lucrat cu actori remarcabili, de la Valeria Seciu, Olga Tudorache sau Maia Morgenstern, la Horațiu Mălăele, Mariana Mihuț, Tamara Buciuceanu, Irina Petrescu, Rodica Tapalagă… A pus în scenă atât texte de Cehov sau Bulgakov, dar și atâtea texte ale autorilor români, de la interbelicul Camil Petrescu, la brăileanul Istrati și până la texte noi de Cărtărescu, Vișniesc, Adameșteanu…

Despre întâlnirea cu Cătălina Buzoianu și apariția spectacolului după romanul „Dimineață pierdută”, scriitoarea Gabriela Adameșteanu își amintea: „Cătălina Buzoianu a iubit foarte mult Dimineața pierdută. S-a întâmplat că am mers la o emisiune de radio (…) și după acea emisiune, în care era invitată și Cătălina, m-a întrebat dacă aș fi de acord să-mi facă ea o montare. Nu eram deloc sigură că va ieși ceva. Am spus da, convinsă că nu va ieși nimic. Mi se mai propuseseră astfel de lucruri, dar nu ieșise niciodată nimic. În două săptămâni, mi-a dat scenariul. Eu nu am făcut nimic pentru acest spectacol, nimic. Mă duceam și mă uitam la repetiții și atâta tot. Pe urmă, spectacolul s-a impregnat atât de tare în mine, era atât de frumos, încât eu nici până azi nu îmi mai văd personajele așa cum le-am văzut inițial și pentru mine ele au chipul actorilor de atunci.”

Cătălina Buzoianu s-a stins din viață în vara lui 2019, la 81 de ani. Capacitatea sa de a inspira noile generații continuă.

Foto: Florin Biolan / FNT 2018

09
/05
/21

VIAȚA SECRETĂ A TABLOURILOR Ziarul Metropolis vă invită la mici incursiuni în existenţa nevăzută, uitată sau ignorată a imaginilor care ne fascinează. Unele au schimbat istoria artei, altele au rămas ascunse printre poveşti.

25
/04
/21

Demonstrațiile studențești începute la Paris în primele zile ale lunii mai din 1968, la un an după ce la San Francisco prinsese contur mișcarea flower power, au împins mai departe istoria într-un moment în care părea înțepenită.

06
/04
/21

Ce destin! Să te naşti la începutul secolului 20, să fii unul din pionerii documentarului din România, dar şi al dezvoltării instituţionale a cinematografiei, să faci filme în două regimuri autoritare şi în timpul unui război şi să mori la aproape 100 de ani. Regizorul Paul Călinescu poate fi descoperit prin 12 documentare de scurtmetraj disponibile online, gratuit, în cadrul Cineclubului One World Romania.

01
/04
/21

Cineclubul One World Romania își propune în 2021 să recupereze și să analizeze evoluția filmului documentar românesc din perioada interbelică și din cea comunistă. Primele două sesiuni sunt dedicate filmografiei cineastului Paul Călinescu. 12 dintre documentarele lui, realizate în perioada 1934-1948, sunt disponibile gratuit până la 25 aprilie.

14
/03
/21

Pe 12 aprilie 1975, la unul dintre cele mai cunoscute spitale pariziene se stingea din viață o artistă care era deja mit. După o agonie care nu prevestea nimic bun, se despărțea de o viață care îi aduse și suferință, și bucurie, și victorii răsunătoare, și înfrângeri dureroase.

28
/02
/21

„M-am născut în anul 1707, la Veneţia, într-o casă mare şi frumoasă, aşezată între podul Namboli şi podul Donna-Onesta, în colţul străzii Ca cent’anni din parohia San Toma.” Era una din ultimele zile ale iernii anului 1707, era 25 februarie, era magica Veneția.

21
/02
/21

Pentru un oraș ca Bucureștiul, nu e deloc simplu să-și țină aproape oamenii care-l iubesc. Deși există o mie de motive de dezamăgire și de îndepărtare, se găsesc și spații unice, unde orașul face cuceriri noi sau strânge legături mai vechi. Unul dintre ele este Hanul cu Tei.

15
/02
/21

Duhurile casei sunt printre cele mai vechi și mai răspândite forme de protecție pe care oamenii și-au creat-o în virtutea felului de a privi lumea. Vă propunem o incursiune în mitologia autohtonă, alături de etnologul Antoneta Olteanu, lector al Fundației Calea Victoriei.