„Lemonade”. Coșmarul american ★★★
https://www.ziarulmetropolis.ro/lemonade-cosmarul-american-%e2%98%85%e2%98%85%e2%98%85/

CRONICĂ DE FILM „Lemonade”, debutul în lungmetraj al regizoarei Ioana Uricaru, este o dramă solidă, dar nu şi inovatoare, despre cum visul american se poate transforma într-un coşmar, prin prisma întâmplărilor unei asistente medicale din România care ajunge în SUA în încercarea de a-şi face un viitor.

Un articol de Ionuţ Mareş|28 octombrie 2018

Atunci când tânăra protagonistă Mara, jucată excelent de Mălina Manovici, se află în mașina oficialului de la biroul american de imigrări, care o supune unui interogatoriu și apoi unui abuz, peisajul pare să reflecte starea interioară tulburată a femeii.

Mașina impunătoare este oprită la marginea orașului, pe malul unei ape, iar un vânt puternic și rece se simte dincolo de geamurile automobilului, în planul secund al cadrelor cu Mara, o femeie speriată și disperată, care încearcă, pe cât posibil, să își păstreze demnitatea într-o situație dificilă.

Într-o altă secvență, Mara fuge împreună cu băiatul ei, Dragoș (Milan Hurduc), abia adus din România, din calea furiei lui Daniel (Dylan Smith), bărbatul american pe care îl îngrijește și cu care s-a căsătorit recent aparent doar pentru a obține green card-ul (deși spune că are și sentimente de iubire față de el).

Mara și Dragoș sunt filmați din față, alergând, în timp ce în spatele lor se întrevede un cer întunecat, apăsător, amenințător. O mamă și un copil, de mână, singuri într-o țară străină, alienantă.

Prin acest mod subtil de a construi planul secund al multura dintre cadre (într-un alt moment, mama și băiatul se află într-un autobuz, iar pe geamul din spate se preling stropi de ploaie), Ioana Uricaru exprimă vizual ostilitatea pe care o resimte Mara în noua lume în care își pusese toată speranța.

O răceală sugerată, de altfel, și prin cadrele cu clădirile înalte care se văd în fundal și șoselele largi, care par să o intimideze pe Mara în peregrinările ei prin oraș – protagonista, din perspectiva căreia este spusă întreaga poveste, se află într-o permanentă mișcare, ca un animal hăitut.

Această opțiune vizuală, precum și jocul nuanțat și puternic al Mălinei Manovici, care imprimă personajului atât fragilitate cât și demnitate, contrabalasează schematismul scenariului și în special al unor secvențe.

Răbufnirea lui Daniel față de Mara, pe care o acuză, într-o scenă destul de convențională, că a cedat în fața oficialului corupt, pare ușor forțată, cu atât mai mult cu cât până atunci soțul fusese portretizat ca un bărbat înțelegător și bun.

Iar abuzul bărbatului de la biroul de imigrări este, de asemenea, un destul de previzibil artificiu scenaristic, des întâlnit și folosit aici ca declic al vertijului pe care îl intuim în sufletul Marei.

De aici și senzația de déjà vu pe care o transmit astfel de momente.

Cu toate acestea, lupta permanentă a Marei pentru a rămâne și a-și face un rost în America alături de copilul ei, în timp ce se izbește de tot mai multe obstacole, are o puternică încărcătură emoțională, care se acumulează cu fiecare etapă prin care trece protagonista.

Și sunt câteva secvențe autentice, care scapă scriiturii extrem de controlate din scenariu, așa cum este un moment în care poliția verifică locuința săracă în care Mara își lăsase pentru scurt timp copilul singur.

Iar felul în care începe și se încheie filmul – prindem din mers povestea Marei, aflată deja în America, și la final o abandonăm înainte de noi potențiale obstacole – sugerează că ceea ce am văzut nu este decât un scurt moment, desfășurat pe parcursul câtorva zile, dintr-o continuă zbatere.

Întâmplările Marei devin, astfel, universale, simbol al situației imigrantului din întreaga lume, dar în special a femeii.

Și chiar dacă filmul este construit din planuri-secvență cu personaje filmate discutând față în față, ca de pe poziții adverse (aici se poate intui și inluența indirectă a producătorului Cristian Mungiu, care folosește asta în filmele sale), ritmul este unul alert – „Lemonade” este străbătut de sentimentul urgenței pe care îl resimte Mara în cursa de a-și găsi un rost.

În ciuda unor simplificări scenaristice care diminuează impactul emoțional și a unui ușor manierism al dramaturgiei (de pildă, repetitivitatea discuțiilor pe care Mara le are cu o prietenă tot din România), „Lemonade” are meritul de a fi deopotrivă un film de autor (iar Ioana Uricaru dovedește siguranță pe mijloacele sale regizorale) și un film care poate atinge un public mai larg.

„Lemonade” a intrat în cinematografe la 26 octombrie, fiind distribuit de Voodoo Films.

Rating Ziarul Metropolis: ★★★

26
/11
/21

INTERVIU „Cu fiecare film am impresia că învăţ ceva nou despre meseria de actor”, afirmă într-un interviu cunoscutul actor franco-algerian Kad Merad, progatonist în comedia „Succes de public” („Un triomphe”, 2020), regizată de Emmanuel Courcol şi disponibilă în prezent în cinematografele din România.

22
/11
/21

„Titane”, cel mai șocant film al anului, ajunge în cinematografele din România din 3 decembrie, distribuit de Independența Film. Catalogat drept thriller psycho-sexy, „Titane” a stârnit valuri de șoc la Cannes, mai mulți spectatori pierzându-și cunoștința în timpul proiecției.

22
/11
/21

Primele trei filme din seria „Matrix” vor fi difuzate de Warner TV în luna decembrie, în așteptarea celui de-al patrulea lungmetraj, „Renașterea/ Resurrections”, care va fi lansat în preajma Crăciunului.

22
/11
/21

Viaţa grea din Gaza, violenţele asupra palestinienilor din teritoriile ocupate, agresiunile asupra femeilor în lumea arabă sau problema refugiaţilor se numără printre subiectele tratate de o serie de documentare care completează programul ediţiei din acest a Festivalului Filmului Palestinian.

17
/11
/21

Regizat de britanicul Edgar Wright, „Last Night in Soho” (2021) stă pe o idee grozavă. Ia un reflex des întâlnit al multora dintre noi, idealizarea unei anumite perioade, şi îl aruncă în aer cu stil.

10
/11
/21

CRONICĂ DE FILM Mi-e neaşteptat de greu să scriu despre „La civil” (2021), deşi e un film pe care am fost nerăbădător să îl văd. „Waiting for August” (2014), documentarul cu care a debutat Teodora Mihai, regizoare din Belgia, dar de origine română, m-a impresionat când l-am văzut şi încă îi port o amintire puternică.