Seria marilor artiste care au marcat teatrul şi filmul românesc continuă. Astăzi, actriţa de la pagina 1 este Leopoldina Bălănuţă (1934 – 1998).
Un articol de Monica Andrei|5 martie 2014
MEMORIA CULTURALĂ Leopoldina Bălănuță (1934-1998), cea care a condus o bună parte din viaţă Teatrul Mic şi Foarte Mic, n-a intrat din prima la secţia Actorie de la Facultatea de Teatru. Ideea de a deveni actriţă i s-a întipărit în minte, în timpul liceului, după ce l-a văzut pe actorul Ion Manolescu în spectacolul „Moartea civilă”. Atunci şi-a spus că actoria e tot ce doreşte să facă pe lume, intuind foarte bine că era potrivită pentru meseria respectivă.
Leopoldina Bălănuță a fost fată de preot. Se pregăteşte singură pentru a da admitere la Teatru şi la Cinematografie. După primul eşec la admitere, la ambele secţii, se angajează ca suplinitoare de limba română şi istorie la o şcoală din Jariştea, o comună din Vrancea.
„Atunci am învăţat, poate, că tot răul este spre bine. La Jariştea am fost cazată în casa unui burghez, fost primar. Când l-au alungat din comună a lăsat în pivniţă nişte cufere mari din nuiele pline cu cărţi. Nici nu ştiu cum le-am găsit, sora mea şi cu mine. Important este că le-am găsit, şi asta a transformat acei doi ani din viaţă la Jariştea într-un paradis….”
Era vremea dosarelor, așa că nu este admisă nici la a treia încercare; în schimb, este pusă pe o listă de aşteptare. Din bunăvoinţa unui domn Popescu care era decanul instituţiei, va fi admisă în facultate şi va ajunge la cursuri cu două luni mai târziu.
A absolvit în 1957 Institutul de de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) din București, la clasa Mariettei Sadova și a lui Marcel Anghelescu, în acelaşi an cu deschiderea Studioului Casandra, unde se angajează şi lucrează cu studenţii, pentru ca mai târziu micul studiou să fie destinat doar pentru spectacolele studenţilor.
În spectacolul de licenţă Peer Gynt, de Ibsen, în regia lui Dinu Ernescu, interpretează rolul Aase, mama eroului principal, alături de Florin Piersic, devenit și el o legendă cu ecou până în zilele noastre pentru rolul ibsenian de atunci. Tot atunci a interpretat şi rolul Veta din spectacolul cu piesa „O noapte furtunoasă”, de I.L.Caragiale. Au urmat câteva roluri jucate pe scena din Teatrul din Piatra Neamț, după care, urmează marile succese de pe scenele din București. Se angajează prin concurs la Studioul actorului de film „Constantin Nottara” (actualul Teatrul Mic), unde şi-a derulat activitatea pe scenă şi prin birouri până când inima a încetat să-i mai bată. Acolo l-a întâlnit pe actorul Mitică Popescu, iar în 1977 s-au căsătorit.
În teatru, rolurile sale au fost nenumărate și în toate a venit cu vocea ei caldă, melodioasă, cu adâncul ei cult pentru adevăr. Această tragediană unică a fost distribuită de Andrei Șerban, în „Medeea”, din „Trilogia antică” de la Teatrul Național din 1990.
A fost și o excelentă interpretă de comedie. Printre creațiile comice trebuie menționate „Femeia cu coșul cu ouă” din muzicalul montat de Cătălina Buzoianu, la Teatrul Mic, după „Nu sunt Turnul Eiffel”, de Ecaterina Oproiu, dar, mai ales Elisabeta, din „Elisabeta din întâmplare o femeie”, de Dario Fo, la acelaşi teatru.
În film, cel care îi dă şansa să debuteze a fost regizorul Gheorghe Turcu; apoi urmează marea întâlnire cu Mircea Veroiu şi importante roluri de film.
Leopoldina Bălănuță a fost una dintre actrițele care au iubit spectacolul de poezie și care s-au preocupat intens de acest lucru; a fost o continuatoare a formelor de interpretare create de școlile lui Constantin Nottara și Gheorghe Storin.
A dat numeroase recitaluri pe scenele din Bucureşti şi din ţară. În concepția ei, actorul este glasul dramaturgului, dar și al poetului! Mai ales al poetului care nu-l obligă să devină personaj, nu-l supune metamorfozei, ci îl lasă să fie el însuși, cu sensibilitatea și sentimentele sale, punând în lumină sensurile ascunse ale creației poetice. Versurile lui Nichita Stănescu, de exemplu, nu au fost mai limpezi și mai bine descifrate decât în rostirea ei. L-a iubit la fel de mult pe Eminescu.
Leopoldina Bălănuță a dat un regal de muzică și poezie, împreună cu Narcisa Suciu, în spectacolul „O întâmplare a ființei” din 27 ianuarie 1998, pe versuri de Ana Blandiana, Ștefan Augustin Doinaș, Magda Isanos, Nicolae Labiș și Nichita Stănescu.
Se confesa cu simplitate, emoţie şi cu infinită modestie. Când vorbea te copleşea. Nu marea actriţă, nici tragediana, ci omul Leopoldina Bălănuţă.Vorbea omeneşte despre o experienţă a dânsei, şi făcând asta te lăsa discret să pătrunzi în intimitatea gândurilor, a sentimentelor, a senzaţiilor. Avea o voce caldă.
Citiți și despre alte actrițe care au marcat filmul și teatrul românesc.
Leopoldina Bălănuță, despre viaţă, teatru, film
● „Eu plec cu viața mea în teatru; teatrul vine cu viața lui în viața mea. Mă gândeam câtă dreptate a avut sărmanul Tarkovski, care spunea, în ultimele zile ale existenței lui: «Doamne, am obosit așteptându-te!» […] totdeauna arta mi-a apărut ca o ștafetă a Dumnezeirii”.
● „Dacă am numi vulgaritatea vulgaritate, nedreptatea nedreptate, meschinăria meschinărie, cred că le-ar pieri ceva din putere… Dar pentru asta trebuie să le spui pe nume.”
● „Aş fi fericită dacă aş vorbi cu adevărat despre o şcoală a filmului românesc. Dar mă tem că timpul acela este încă departe şi va rămâne departe, câtă vreme nu vom înţelege că şi arta asta minunată este marfă de export. Pentru că ea pune în circulaţie gândirea şi talentul unui popor.”
● „Arta nu se face numai de către creatori. Ea se face şi de cei care o îndrumă, şi de cei care o gustă, adică de public.”
● „Dacă a lupta înseamnă a da din coate, nu mă interesează să lupt. Nici atitudinea de conjunctură nu e o formă de luptă pentru mine. Pentru că nu cred în ceva menit să răspundă unui moment, nu să dureze în timp. Cel puţin aspiraţia asta trebuie să o avem: să dureze ceea ce facem. Chiar şi aşa cum este perisabilă arta asta a mea, dacă o fac cu credinţă ea rămâne în amintirea unor oameni; şi dacă oamenii aceeia au fost mai buni cinci minute e bine, şi vezi, uite aşa se leagă şi devine verigă în lanţul acesta al umanităţii râvnite.”
● „Dacă aş fi pusă să decid în materie de pictură sau muzică, mi-ar fi cu neputinţă să depăşesc stadiul lui: îmi place sau nu-mi place. Dar asta nu paote fi un criteriu în artă.”
● „Am fost trasă de urechi să merg dreaptă şi nici în ziua de azi nu merg dreaptă. Mi s-a spus că nu ştiu să mă îmbrac, că sunt şleampătă, că n-am nicun lucru de valoare în casă. Dar eu nu m-am supărat. La mine astea intră într-o zonă neutră. Nu contează. Ceea ce contează pentru mine, lucrul pe care trebuie să-l spun ca să mă fac bine înţeleasă, este puterea de a aştepta. De la lucrurile mici la lucrurile mari. De la autobuzul 31 la un rol minunat. Pentru mine aşteptarea e sinonimă cu speranţa. Chiar şi ceea ce fac, meseria mea, ce este altceva decât un fel de a oferi oamenilor puterea să spere? Dar să nu mă înţelegeţi greşit. Nu e vorba de o aşteptare pasivă, ci o pregătire pentru ceea ce urmează să se întâmple. Chiar şi acel ultim lucru care i se poate întâmpla omului are nevoie de pregătire. Pentru mine aşteptarea este un sentiment puternic şi pozitiv. Aşteptarea este pregătire.”
● „Cel mai important lucru pe lume nu este să ai ci să dai. Căci cea mai grozavă formă de luptă nu este pentru a avea ci pentru a da.”
Citatele sunt extrase din volumul „Actorul în căutarea personajului”, de Andrei Băleanu și Doina Dragnea, apărut la Editura Meridiane în1981.
Foto Leopoldina Balanuta: cinemagia
