Lia Bugnar: „Există o căldură în ambele săli ale Teatrului Metropolis”
https://www.ziarulmetropolis.ro/lia-bugnar-exista-o-caldura-in-ambele-sali-ale-teatrului-metropolis/

AU STRĂLUCIT LA METROPOLIS Pe 16 octombrie 2007, la Metropolis avea premiera „Jocul de-a adevărul”, spectacol scris şi regizat de Lia Bugnar, care a devenit rapid un succes de casă. Mai ales că pe scenă au urcat, alături de actriţa Lia Bugnar, tineri actori pe val, precum Marius Manole, Andi Vasluianu sau Dorina Chiriac.

Un articol de Cristina Enescu Aky|21 ianuarie 2022

Nu puține au fost de atunci spectacolele cu casa închisă create de ea. Într-un interviu pe care îl publicăm la aniversarea de 15 ani a teatrului, Lia Bugnar își amintește acele momente unice de la începutul poveștii de pe strada Mihai Eminescu 89.

Cover foto: Lia Bugnar, în distribuția spectacolului „Jocul de-a adevărul” – Teatrul Metropolis, 2007

Cum au fost începuturile tale că actriță și ca dramaturg la Teatrul Metropolis?

Era prima dată când montam într-un teatru de stat. Făcusem câteva spectacole (primite bine de spectatorul de teatru independent) în subsolul de la Green Hours, dar George Ivașcu m-a responsabilizat dintr-o dată. M-a aruncat în ditamai bazinul cu apă și m-a obligat să înot. Aveam buget, aveam decor, nu eram obișnuită să risc banii cuiva (mai ales ai unei instituții publice). Dar încrederea lui m-a făcut și pe mine să mă comport ca și când știu ce fac.

Ce îți amintești din primii ani, începând cu 2007 când ai montat și ai jucat în „Jocul de-a adevărul”?

“Jocul de-a adevărul” nu l-am montat singură, ci împreună cu Dorina Chiriac. Noi făceam o echipa bună de felu’ nostru, ne venea destul de natural și ne cam încumetăm la orice, cu o îndrăzneală bazată cam pe nimic. Da’ ne ieșea. Ce-mi amintesc din acel 2007 este sunetul de bormașini, pentru că teatrul încă se construia, nu era gata. La premieră a fost prima dată când am jucat spectacolul fără gălăgie de șantier, și a fost raiul pe pământ.

Crezi că Teatrul Metropolis a avut un rol semnificativ în lansarea unor tineri actori independenți? Pe cine ai remarcat de-a lungul anilor că a căpătat încredere jucând pe scenă de la Metropolis?

În mod sigur, Metropolis a lansat mulți actori tineri. Numai în spectacolele mele au început o grămadă să joace în mod constant. Exemplul care-mi vine primul în minte este Alexandru Nagy, care nu jucase decât prin spații ciudate, nu lipsite de farmec, dar cel puțin bizare (un apartament în care încăpeau doar 6 spectatori, de exemplu). Marcela Motoc e alt exemplu. Irina Antonie. Anghel Damian. Ilona Brezoianu. Maria Obretin. Și încă destui alții.

În cei 15 ani de Teatru Metropolis, care sunt spectacolele montate de ține sau de alți creatori, de care îți amintești cu cea mai mare plăcere, și de ce?

De ale mele îmi amintesc cu plăcere despre toate, altfel nu le-aș fi montat. N-am nicio obligație, nu-s angajată acolo, tot ce montez, montez cu drag. „Peretele”, „Melcul”, „10 pentru New York”. Acesta din urmă mi-a fost cel mai drag, pentru că acolo chiar erau numai actori tineri (10) dintre care mulți nu prea jucau cine știe ce, deși erau foarte talentați. N-o să încetez să sper că se va relua într-o bună zi, mi se pare un real păcat că nu l-am mai jucat de atâta vreme.

Ce crezi că a găsit interesant publicul în spectacolele tale de aici?

N-am idee. Ceva a găsit, că nu-mi amintesc să fi avut vreodată altceva decât sala plină. Poate faptul că ne adunăm în distribuții doar prieteni, nimeni nu ne e băgat „din oficiu” pe afiș, poate acest fapt dă o anumită bucurie în joc, dar n-aș putea spune exact.

Cum te-au inspirat diferit cele două săli ale teatrului, cu geografia și ambientul lor diferit, respectiv relația dintre scenă și public?

Sala mare (Olga Tudorache) îmi place pentru că nu e mare. E intimă, spectatorul stă comod pe scaun (cele mai comode scaune de teatru din tot orașul) și e foarte bine utilată că lumini, sunet, tot. Îmi place și proporția dintre sală și înălțimea scenei. Sala mică (Olga Tudorache) e ca o cutie de bijuterii. Te obligă la atenție sporită pentru că e amfiteatru și există unghiuri „moarte”, dar eu m-am descurcat întotdeauna fără să las vreun scaun gol în sală. Una peste alta, multe dintre spectacolele mele se pot juca la oricare dintre săli (mai ales cele cu decor puțin), pentru că există un soi de căldură în ambele, căldură care face să nu simți diferențe mari.

Ce ai regăsit la Metropolis din caracteristicile pe care ți le dorești la un teatru cu care colaborezi?

Senzația că merg la cineva acasă, dacă nu chiar la mine acasă de multe ori. Nu știu, simt că ne îndrăgesc cabinierele, doamnele de la bilete, directorul, oamenii de sus de la birouri. E foarte personală relația noastră cu oamenii de acolo.

Cum îți dorești să plece oamenii de la spectacolele tale, ce speri să ia cu ei din ceea ce ai scris și montat tu? Și s-a schimbat asta de-a lungul anilor de când scrii, montezi și joci deopotrivă?

Nu am dorințe de genul ăsta, pentru că știu că fiecare om ia absolut ce-i trăznește lui prin suflet și minte să ia. Același spectator în zile diferite va pleca altfel de la același spectacol. Îmi doresc doar să revină, doar să fie interesat când aude despre un spectacol nou de al meu. Ah, și-mi doresc să plece cu nume de actori pe care până atunci nu-i cunoștea.

Ce îți mai dorești să faci la Teatrul Metropolis?

Teatru. Mereu.

O urare pentru Teatrul Metropolis cu toți oamenii săi (cei din teatru și cei care vin la spectacolele sale), acum, când teatrul împlinește 15 ani de existența?

Să ne vedem sănătoși pe scenă, în culise, în sală!

*

Jocul de-a adevărul

De Lia Bugnar

Regia: Dorina Chiriac, Lia Bugnar

Scenografie: Dragoș Buhagiar

Muzica: Vlaicu Golcea

Distribuția: Dorina Chiriac, Lia Bugnar, Marius Manole/ Andi Vasluianu, Alexandru Nedelcu

13
/12
/16

Emanuel Pârvu, membru al juriului care a selectat zece actori tineri pentru spectacolul aniversar al Teatrului Metropolis, este convins că noua generație de actori poate fi încurajată prin șansă. La rândul său, își amintește în rândurile care urmează cum la început de drum a avut ocazia de a învăța de la oameni de teatru precum Victor Rebengiuc, Marcel Iureș și, mai ales, Liviu Ciulei.

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.