Lia Bugnar: „Teatrul e o minciună foarte adevărată atunci când e spusă bine“
https://www.ziarulmetropolis.ro/lia-bugnar-teatrul-e-o-minciuna-foarte-adevarata-atunci-cand-e-spusa-bine/

Lia Bugnar, actriță, dramaturg, regizor, este cea mai cunoscută scriitoare de dramaturgie contemporană, piesele ei fiind montate atât în teatrele independente, cât și în cele de stat. Spectacolul „7 dintr-o lovitură“  se joacă mâine seară, de la ora 22.00, la Godot Café Teatru.

INTERVIU Judy Florescu: Care este cea mai veche amintire a ta dintr-un teatru?

Lia Bugnar: Cred că am văzut „O scrisoare pierdută” la Teatrul Național cu domnul Gheorghe Dinică în Caţavencu şi cu multi alţi mari actori. După spectacol, i-am cerut autograf şi mi-a dat. Nici măcar nu aveam carnețel de autografe, aveam o bucățică de hârtie şi, în general, nu prea vedeam care e sfârâiala cu a avea semnătura cuiva.

Dar mi s-a părut o mare chestie faptul în sine că eu i-am întins bucăţica de hârtie, el a scris ceva şi mi-a dat-o înapoi. Mi s-a părut că am avut o relație în momentul ala, că am primit ceva. Peste ani s-a întâmplat să jucăm în „Patul conjugal”.

Care ar fi o întâmplare importantă  legată de domnul Gheorghe Dinică?

Lia Bugnar: Au fost o grămadă de întâmplări în cele 30 şi ceva de zile de filmare de la „Patul conjugal”, dar cel mai tandru moment a fost când am plecat o dată de la filmare împreună. Am mers pe jos spre casă şi, la un moment dat, mi-a zis să intrăm într-o cârciumă, o bombă din aia cu mese înalte, fără scaune.

Ne-am luat mici cu muştar pe carton şi am mâncat amândoi, în timp ce îmi povestea despre concediul pe care voia să-l petreacă la niște prieteni din Vatra Dornei, parcă. A făcut cinste. Nici un mușteriu nu l-a bagat în seamă, nu erau chiar spectatorii de Național acolo. Nu cred că am întâlnit vreodată un om de o frumusețe mai simplă decât purta Gheorghe Dinică.

Piesele tale s-au jucat în mai multe locuri din țară. Cum este publicul de provincie față de cel de capitală?

Lia Bugnar: Publicul de provincie este bun de pus la rană. Este un public care mie îmi stârnește un soi de duioșie și de grijă mai mare decât pentru publicul din București. Mi se par niște oameni care vin să te iubească de toți banii pe care i-au dat pe bilet. Peste tot pe unde am fost ne-au tratat cu multă afecțiune, uneori cu mai multă decât meritam. Au fost dăți în care nu s-a întâmplat nicio minune pe scenă şi ei aplaudau de parcă asistaseră la cine ştie ce.

Lia Bugnar şi teatrul ca minciună

Ce elemente ar trebui să existe ca să se întâmple minunea?

Lia Bugnar: Minunile nu pot fi explicate. E un soi de a pune suflet de la suflet toți din scenă și ființă de la ființă și a inventa o realitate, pe care s-o lăsăm să ne marcheze, să ne modifice. Uneori chiar se întâmplă asta, alteori nu se poate. Și atunci, fiind totuși actori care ne dorim să fim, adică profesioniști, ne comportăm ca și când ni se întâmplă.

Teatrul e o minciună, dar e o minciună foarte adevărată atunci când e spusă şi trăită bine. În momentul în care nici nu ți se întâmplă nimic, este o minciună la minciună şi atunci devine inutil.

Faci ceva în mod special înainte de spectacol?

Lia Bugnar: Mă simt tare în siguranță dacă mi-am făcut sportul în ziua aia, de exemplu. Și încerc să nu mă las foarte tare atrasă în mărunțișurile cotidiene. Încerc să fiu într-un fel de carantină. De când te trezești, știi că ai spectacol şi îți așezi minutele şi orele, şi făptura în forma faptului că tu vei avea spectacol în seara aia. Nu înghit un ou ca să-mi dreg vocea, dar încerc să mă adun, să nu mă împrăștii.

Ai și cumva mai multă grijă de tine.

Lia Bugnar: Păi, da, că tu ești instrumentul cu care vei lucra în seara aia și te îngrijești de tine un pic. Dar nu fac ceva anume. Există zile în care citesc, doar că am grijă ce citesc. De obicei citesc o carte de un om care îmi place, un om ca o insulă.

Spuneai într-un interviu anterior că faci spectacole numai cu prieteni. Te-ai gândit vreodată să dai un casting pentru rolurile din piesele tale?

Lia Bugnar: Până acum, nu. Nu zic că nu o să se întâmple, presupunând că în continuare vor exista oameni care își vor dori să fie în spectacolele mele. Eu fac teatru de hobby. Că am ajuns să şi trăiesc din teatru, e o coincidenţă fericită. Dar eu chiar fac teatru pentru propria mea plăcere. Oamenii cu care sunt pe scenă şi mai ales în cabină sunt oameni de care în general sunt profund îndrăgostită, şi fetele şi băieţii. Până acum acesta a fost criteriul.

Întâmplător, eu mă îndrăgostesc numai de oameni foarte talentaţi din meseria noastră, oameni care au ce n-am eu, oameni de la care am ce să învăţ. Dar rămân mulți alții pe care îi admir de la distanță, am văzut acum la Gala Hop, de exemplu, nişte oameni halucinant de talentaţi, de bine pregătiţi si antrenaţi, fascinanţi pur şi simplu.

Am revăzut spectacolul „Noi4“ la Gala Hop, într-un club, nu un cafe-teatru. Cât de important este spațiul în care se joacă o piesă de teatru?

Lia Bugnar: E important, dar nu neapărat prin felul în care este spațiul împărțit, ci prin felul în care e creator de energii sau un cuib bun pentru trecerea artistului prin el. La Costinești podiumul ăla era și nu era cea mai fericită soluție în sine. Era un stâlp acolo care obtura, iar tu te simțeai oarecum frustrat, ştiind clar că unii dintre spectatori nu te văd bine. Dar acolo era instalată o atmosfera bună, care ținea de Radu Afrim, care ținea de Vlaicu Golcea, care ținea de toți copiii ăia care erau cu inimile deschise. Am pășit pe un teren deja încălzit și sensibilizat.

La „NOI4“ au fost mai multe distribuții. Ţi-ai imaginat vreodată că va fi așa?

Lia Bugnar: Nu mi-am imaginat. Acolo ne-a dus destinul. Sau lucrurile se aleg singure. Nu mi-am imaginat nici o secundă că va fi altfel decât prima distribuție a acestui spectacol. Dar întâmplările se așază în așa fel încât ajungi să faci lucruri ca să te salvezi, ajungi să iei decizii de criză ca să poți să joci în seara aia pentru că ai vândut biletele și spectatorii vin să vadă. Şi dacă ceva mi se pare inacceptabil pe lumea asta este să spui unor spectatori care au plecat de acasă şi care au străbătut orașul, că spectacolul nu se mai ține.

Inițial a fost o extravaganță să fie Marius Manole în rolul lui Victor, dar extravaganța a ajuns ceva atât de firesc și frumos, că uneori mă gândesc cum de nu mi-a venit de la început ideea.

Citiţi şi: Câştigă o invitaţie dublă la spectacolul „Noi 4“, cu Marius Manole şi Lia Bugnar!

Lucrezi mult cu Marius Manole…

Lia Bugnar: Da. Paradoxul e că Marius Manole face tot felul de roluri mari prin orașul ăsta și totusi vine şi joacă cu noi în spectacole. Sunt perfect conștientă că încă nu i-am scris un rol care să justifice prezența lui într-un spectacol de-al meu. Momentan e în situația în care face din c…t bici. Dar ştiu că vine pentru că are nevoie să fie cu noi. Mi se pare un fel de declarație de iubire de câte ori îi propun un rol și el zice „da”, uneori înainte să citească piesa.

Vine pentru că îi place. Iar eu am nevoie de el, NU pentru că numele lui aduce spectatori, niciodată nu a fost ăsta raționamentul. Eu am nevoie să fie Marius acolo, să fie la cabină și pe scenă, să-l știu în public până îi vine rândul să intre. E un fel de combustibil de neînlocuit.

Culmea e că noi nici nu ne prea întâlnim în afara spectacolelor, toată relația se întâmplă pe bază de ficțiune cumva. Dar sunt conștientă că îi sunt datoare cu un rol mare, care să îi facă pe toți cârcotașii să tacă sau să îi lase cu gura atât de căscată încât să nu mai poată să spună nimic.

Lia Bugnar şi Marius Manole, în spectacolul „NOI4“

Tot într-un interviu, spuneai că tu scrii cu voce tare. Mai întâi e vocea apoi sunt vorbele personajului?

Lia Bugnar: Nu, ele vin simultan. Mi se pune un nod în gât în timp ce scriu un monolog pe care chiar vor plânge actorii pe scenă. Şi atunci știu că e în regulă cum îl scriu. Dacă pe mine m-a luat emoția în timp ce îl găsesc, că unele poate există și eu doar le găsesc, atunci sigur sunt pe drumul bun.

Mai plâng, mai râd, gânguresc pe acolo, dar oricum proba în timp ce scriu, verificarea, turnesolul, este pe propria piele. Eu probez prima dacă lucrurile alea chiar sunt organice. Actorul-cobai sunt eu, în timp ce scriu.

Următoarele premiere mi-ai spus că vor fi „Oase pentru Otto” și „Aici nu se simte”. Şi „Peretele”, care va fi un musical în totalitate românesc.

Lia Bugnar: „Oase pentru Otto” va fi cu Medeea Marinescu și cu mine. „Aici nu se simte” va fi cu Ilinca Manolache și cu Marius Manole. Se vor juca împreună. Sunt spectacole care s-au mai jucat de-a lungul timpului, dar acum vor fi în montări noi, ambele ale mele. Iar „Peretele” este un musical destul de mare, mai important și greu decât tot ce am făcut eu până acum, în care o să fie mulți actori noi pentru mine, dar foarte cunoscuți publicului.

Citiţi şi: Actriţa Ilinca Manolache: „Fără aripi suntem doar pietoni“

Care ar fi alte spectacole scrise de tine care vor fi puse în scenă anul acesta?

Lia Bugnar: Am scris un spectacol pentru Nottara, care se cheamă „Matrimoniale” şi tema a fost „criza” , în oricare dintre sensurile ei. Şi am băgat acolo toate crizele care m-au traversat pe mine în momentul acela. Sunt 4 personaje pline de cu totul alte crize decât s-ar fi așteptat cei de la Nottara, dar din fericire asta nu i-a deranjat şi fac spectacolul. Pe 12 octombrie va avea premiera.

Și am mai scris un spectacol, care se cheamă „2 liniuțe”, pentru o firmă de contraceptive. La românce, măsura contraceptivă cea mai folosită este avortul, deși suntem în anul în care suntem şi s-a ajuns foarte departe cu metodele de prevenire, care sunt deloc invazive, deloc stânjenitoare, foarte la îndemână. Nu vorbim de anticoncepționale, vorbim de un milion de alte lucruri. Şi acești oameni mi-au spus că şi-ar dori să scriu o piesă din care să reiasă acest lucru, dar în nici un caz să nu fie o piesă de reclamă sau didactică.

Ei vor încerca să aducă cât mai mulți oameni să vadă spectacolul. Mi s-a părut o idee aparte şi folositoare. Sper să iasă totul cum şi-au propus ei. Eu mi-am făcut treaba cum m-am priceput mai bine.

Un om răsfăţat: Lia Bugnar

Este tot mai greu ca tinerii să își facă o carieră din actorie. Încurajezi tinerii să ia acest drum?

Lia Bugnar: Eu sunt total nesolidară cu toată văicăreala asta a actorilor cu „ce viață grea avem”. Da, ne-am putea văita că e viața grea, dacă n-ar fi la fel în toate domeniile. Un medic foarte bun din România nu are salariul pe care ar trebui să îl aibă. În străinătățurile alea care functionează, când unul e cel mai bun la ceva, la orice, la făcut toarte de ceșcuțe, de exemplu, ăla va fi rege pe domeniul toartelor de ceșcuțe.

La noi, nu. La noi le merge fenomenal doar unora foarte șmecheri, nu unora care fac minunat un lucru. Și atunci sigur că e urât că e așa, dar e o problemă mai mare decât faptul că actorii sunt amărâți. E o problemă a întregii societăți. Noi, artiștii avem felul ăsta de a ne văita de parcă meseria noastră este mult mai grea decât a celorlalți și noi suntem nedreptățiții principali.

Nu e meseria voastră mult mai grea decât a celorlați?

Lia Bugnar: Bineînțeles că nu. Este o meserie vocațională. Unii au sau nu au vocație pentru ea. E o meserie în care nu tragi la jug, nu scoți nimic din pământ, nu te cațeri pe acoperișuri, nu stai la metrou și vinzi cartele. Cum o fi să stai la metrou toată ziua și să nu vezi lumina zilei? Actoria o meserie care, spre deosebire de altele, are recompensă pe loc și nu mă refer numai la aplauzele de la sfârșit, mă refer la ochii ăia care se uită la tine, eventual plâng cu tine, la oamenii care respiră cu tine.

Asta e o plată pe care tu o iei pe loc pentru ceea ce faci și cu care te încarci de o bucurie comparabilă cu un drog. Şi e o meserie care îți permite să nu te abrutizezi, e o meserie care îți permite să te joci mult timp, e o meserie care îți permite să trăiești frumos, chiar dacă nu neapărat la modul material. Suntem niște oameni răsfățati, la cum se trăieşte în jur. Noi, când avem de lucru, ce lucrăm? Povești și pățanii, asta lucrăm.

Dăm din noi ceva ce oricum avem nevoie să scoatem afară. Noi nu dăruim, noi avem nevoie să dăm. Expresia «te chinuie talentul» nu e deloc o tâmpenie. Da, talentul nemanifestat te chinuie foarte tare și te urâțește. Faptul că ai privilegiul să îți manifești talentul, cât o fi el, mai mare sau mai mic, nu înseamnă că te sacrifici, nu, dimpotrivă, e un privilegiu. E lucru trist faptul că există actori care nu reușesc să-și facă meseria, dar, după mine, nici aici nu e loc de văitat pentru că opțiunile sunt infinit mai multe în ultimul timp. Și, dacă ai într-adevăr ceva de spus, se vor găsi urechi să te asculte și ochi să te privească. “

Lia Bugnar

Care ar fi spectacolele pe care le-ai văzut în București în spații total neconvenționale?

Lia Bugnar: Păi, de exemplu, era un proiect cu ani în urmă „Autobahn”. Jucau într-o mașină și aveau 2 spectatori pe bancheta din spate. Doi actori stateau în față, dintre care unul era și șofer. După mine, să-ți dea prin cap să joci într-o mașină înseamnă că te-ai frământat ceva pe marginea subiectului. Sau cum era un spectacol făcut de Cosmin Manolescu parcă, într-o cameră de hotel, unde încăpeau doar câțiva oameni care priveau nişte dansatori făcând o întreagă nebunie acolo.

Fiecare găsește căile lui de exprimare, câtă vreme chiar are ceva de exprimat. E trist că suntem cam multișori și că nu stă nimeni să ne îmbie să facem lucruri, dar nu cred deloc că suntem mai amărâți decât alte bresle din România și am certitudinea că posibilitățile noastre de fericire sunt mai mari.

Și posibilitățile oamenilor care vin la spectacole sunt mai mari pentru a fi fericiți.

Lia Bugnar: Să fim conștienți că faptul că un om vine să ne vadă la teatru e un lucru printre altele pe care el le trăiește în ziua aia. Noi nu facem operații pe cord deschis, nu salvăm vieți. E posibil câteodată, din întâmplare, să îi fii foarte de folos cuiva din public.

Ceva din ce faci tu acolo pe scenă în seara aia, omului ăluia chiar să-i dea un răspuns care să-l salveze. Se poate întâmpla asta, dar cred ca sunt doar coincidențe care frizează miracolul și că în rest oamenii vin la teatru ca să își ofere un cadou. Dar nu suntem buricul pământului. Clar. Pentru că pământul nu are buric.

Foto cu Lia Bugnar: Adi Bulboacă, Cătălina Flămînzeanu