„Licu, o poveste românească”. Bătrânul și istoria
https://www.ziarulmetropolis.ro/licu-o-poveste-romaneasca-batranul-si-istoria/

CRONICĂ DE FILM Premiat anul trecut la DOK Leipzig şi prezentat recent în premieră în România la Festivalul One World, „Licu, o poveste românească”, de Ana Dumitrescu, abordează indirect istoria ţării din ultimul secol prin portretul unui bătrân carismatic din Sibiu, care îşi povesteşte viaţa cu dezinvoltură.

Un articol de Ionuţ Mareş|26 martie 2018

Filmat, regizat și montat de cineasta franco-română Ana Dumitrescu (fostă fotojurnalistă), „Licu, o poveste românească” este un documentar intimist, în alb-negru, cu un singur personaj: Liviu Canţer, zis Licu, un bătrân de peste 90 de ani din Sibiu, fost inginer de uzină electrică, refugiat când era adolescent, împreună cu familia, în România, la începutul anilor `40, din nordul Bucovinei, ocupat în timpul războiului de URSS.

Licu este filmat, cu o cameră mereu fixă și atentă la micile gesturi, uneori în cadre contemplative şi foarte strânse pe chipul său, doar în locuința sa, o casă veche, în care trăiește singur după ce soția i-a murit în urmă cu câțiva ani (un episod a cărui relatare e încărcată de emoție). O astfel de opțiune regizorală creează un spațiu extrem de intim, cald și familiar, între regizoare și protagonist, dar și între spectator și protagonist.

Un spațiu potrivit pentru ca Licu să își depene în fața camerei, ca într-un fel de memorii vorbite, amintirile dintr-o viață lungă, care s-a intersectat și a fost influențată de evenimentele majore prin care a trecut ţara în ultimii aproape o sută de ani: de la România Mare interbelică la România de astăzi, trecând prin Al Doilea Război Mondial, instalarea comunismului, anii `50, ai terorii, perioada Ceaușescu, Revoluția și tranziția.

Montajul a păstrat din relatările lui Licu aproape doar pe cele despre întâmplările aparent semnificative din viața sa, pentru a le pune în legătură, ca într-un joc de oglinzi, cu faptele istoriei mari, pe care protagonistul este îndemnat să le comenteze.

Nu este o abordare extrem de originală și ar putea fi respinsă pentru că oferă o perspectivă unică, necritică, asupra trecutului, dar seninătatea și farmecul bătrânului și simplitatea și lipsa de emfază a dispozitivului regizoral permit o apropiere sinceră și directă de personaj. În fond, este și portretul unui om trecut prin multe, prin intermediul căruia regizoarea, stabilită de mulţi ani în străinătate, pare a descoperi istoria României, din perspectiva cuiva care a trăit-o nemijlocit.

Deși își plasează documentarul într-un singur spațiu restrâns, Ana Dumitrescu nu se rezumă însă la a-l filma doar pe Licu (intervievat, de altfel, în diferite spații din casă, care poartă la rândul său urmele istoriei – de pildă, găurile de pe un perete exterior de la gloanțele trase în timpul Revoluției din 1989).

Aparatul de filmat se oprește deseori asupra obiectelor din locuință – multe dintre ele vechi, dintr-o altă epocă, așa cum este un pendul al cărui sunet celebru punctează coloana sonoră, ca o amintire permanentă a trecerii implacabile a timpului (intervențiile asupra coloanei sonore sunt, de altfel, numeroase, inclusiv prin introducerea unor melodii jucăușe, în ton cu felul de a fi al personajului, dar şi a unor fragmente de emisiuni politice sau mondene de la televizor, o alegere gratuită pentru că este contrast cu ideea de universalitate pe care pare a şi-o dori regizoarea). Atenția acordată obiectelor conferă consistență, materialitate și profunzime universului în care Licu își duce ultima parte a vieții.

Trecutul personal nu iese la suprafață doar prin amintirile povestite de Licu și prin prezența obiectelor. Ana Dumitrescu aduce în fața camerei numeroase fotografii alb-negru (de aici și opțiunea regizoarei de a-și realiza filmul tot în alb-negru). Fotografii surprinse pe pereții casei și, cele mai multe, arătate aparatului de filmat de Licu însuşi. Acest racord vizual cu trecutul, deşi convenţional, este justificat şi face ca filmul să degaje un uşor sentiment de melancolie – un om îşi rememorează viaţa, pentru posteritate, în faţa apropierii iminente a morţii.

„Licu, o poveste românească” va intra în cinematografe la 24 august, fiind distribuit de ROLLERCOASTER PR.

Trecutul personal nu iese la suprafață doar prin amintirile povestite de Licu și prin prezența obiectelor. Ana Dumitrescu aduce în fața camerei numeroase fotografii alb-negru (de aici și opțiunea regizoarei de a-și realiza filmul tot în alb-negru).

07
/11
/14

CRONICĂ DE FILM Noul film al rusului Andrei Zviaghințev, „Leviathan”, este o alegorie despre puterea discreționară și impunisabilă, ale cărei victime, oamenii simpli, par a-și avea propria vină pentru lumea decăzută și damnată în care trăiesc.

07
/11
/14

La cererea publicului, șase filme din programul Les Films de Cannes à Bucarest vor avea parte de proiecții suplimentare la Cinema Elvira Popescu, între 13 și 16 noiembrie. Spectatorii vor putea viziona filmele: Winter Sleep, Leviathan, The Tribe, Maidan, Bridges of Sarajevo și La Jaula de Oro.

06
/11
/14

Câștigătorul Ursului de Argint pentru cel mai bun scenariu și al Premiului Juriului Ecumenic de la Berlinale 2014, “Patimile Mariei” se lansează vineri, 7 noiembrie, în cinematografele din București și alte 16 orașe.

05
/11
/14

În competiția de lungmetraj internațional a celei de-a șasea ediții a KINOdiseea - Festivalul Internațional de Film pentru Copii și Familie, care va avea loc între 14 și 19 noiembrie, în București, au fost selecționate 12 filme și animații, care vor putea fi urmărite în exclusivitate la Cinema Studio, Cinemateca Eforie și Cinema Pro.

04
/11
/14

Satiră cinematografică la adresa lumii showbiz de la Hollywood, Maps to the Stars a fost considerat de presă drept cel mai bun film al regizorului din ultimii zece ani. De săptămâna trecută rulează în toate cinematografele din România, distribuit de Independenţa Film.

03
/11
/14

Mii de spectatori au umplut sălile Studio, Patria și Elvira Popescu, la cel mai așteptat eveniment cinematografic al toamnei: Les Films de Cannes à Bucarest. Între 24 și 30 octombrie, peste 14.000 de spectatori au luat parte la proiecții și dezbateri, un număr record pentru istoria de doar cinci ediții a festivalului

02
/11
/14

INTERVIU Adolf Hitler și Joseph Goebbels erau fani ai filmului de animație, ai lui Walt Disney și ai lui Mickey Mouse, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, Ulrich Wegenast, director artistic şi programator al Festivalului de Film de Animaţie de la Stuttgart și invitat special al celei de-a patra ediții a Anim’est Chișinău.

31
/10
/14

Puține filme ar fi fost mai potrivite pentru a deschide noua ediție Anim’est Chișinău decât simpaticul „Minuscule - La Vallée des fourmis perdues” („Minuscule: Valea furnicilor pierdute”), o producție franceză din 2013 realizată de Thomas Szabo și Hélène Giraud.