OAMENII MUZICII Recitalurile de pian ale unor VIP-uri precum Elton John, Tori Amos, Keith Jarrett şi alţii, ce fac publicul să vibreze în extaz? Se datorează în bună parte pianistului şi compozitorului de geniu Franz Liszt. A fost o personalitate cosmopolită, scriitor, profesor de pian şi dirijor, dar mai ales „creatorul” pianistul-vedetă şi al recitalurilor pianistice de tip show.
Un articol de Cristina Enescu Aky|20 august 2020
Născut pe 22 octombrie 1811 în Ungaria, Franz Liszt (1811-1886) a fost și rămâne unul titanii pianului și practic cel care a creat conceptul de pianist show-man. Compozițiile sale sunt printre cele mai provocatoare din repertoriul, stilul său interpretativ continuând să fie și astăzi la baza stilului unor vedete ale pianului. Personalitate carismatică și complexă, cu o viață amoroasă de notorietate, a avut o relație pasională on and off cu religia, dar mai ales o carieră de superstar muzical cum nu mai fusese nimeni înaintea lui (poate cu excepția lui Paganini la vioară).
A fost primul pianist-compozitor care a găsit, prin ambele arte muzicale, o cale de a atrage și a fascina un public foarte larg, dincolo de elitele de connaisseuri. Liszt a fost în primul rând un muzician cosmopolit și multicultural, născut în Ungaria, educat la Viena și Paris și care a călătorit și a lucrat în numeroase locuri. A crescut vorbind germana, apoi a devenit un fervent susținător al naționalismului ungar deși vorbea limba foarte puțin, iar apoi a adoptat franceza drept limba sa predilectă.
A primit numeroase medalii și onoruri mai ales din partea admiratorilor săi aristocrați. Printre cele mai excentrice aprecieri pe care le-a primit s-a numărat o pereche de urși dansatori din partea Țarului Nicolae I.
Piano Sonata in B Minor, dedicată lui Schumann, este una dintre marile sale capodopere. Este una dintre cele mai studiate compoziții ale sale, suscitând o sumedenie de teorii legate de posibilele sensuri absconse. Unii spun că este o lucrare autobiografică, alții un portret muzical al lui Faust sau o descriere muzicală a divinului și a diabolicului.
Dacă Paganini a fost „primul rock star” al viorii, Liszt (inspirat de violonistul italian) a fost echivalentul unui rock star al pianului. La jumătatea secolului 19, virtuozitatea și carisma lui făceau femeile să îi smulgă hainele, să se bată pe o coardă de pian ruptă de el în timpul captivantelor sale concerte, pentru o mânușă uzată, chiar să caute chiștoacele trabucurilor fumate de el și să și le ascundă în decolteu.
Era o personalitate dinamică, cu un aer romantic și un magnetism aparte ce îl făcea să captiveze atenția publicului su într-un mod cu totul nou. Înainte de el nimeni nu se gândea că un pianist ar putea să fie un star al scenei și să atragă atât de mult atenția asupra sa ca solist. În plus, până la el era considerat drept o chestiune aproape de prost gust ca muzicienii să cânte din memorie, fără partitura în față. Liszt și-a dat seama însă de potențialul dramatic, de show, al unor astfel de interpretări, care stimulau puternic publicul nu doar auditiv ci și vizual și emoțional. Se știe că prefera să se așeze la pian într-o poziție ce îi permitea publicului să îl vadă din profil, iar în timpul concertelor își scutura adesea părul lung în „focul” interpretării, spre deliciul publicului (mai ales, dar cu siguranță nu numai) feminin.
Liszt a fost și un scriitor interesant; au rămas de la el numeroase scrisori publicate, dar și articole muzicale în publicația pariziană Gazette musicale. A fost de asemenea un nomad, călătorind foarte mult în toată Europa și în Rusia și vrăjind publicul cu virtuozitatea, interpretarea și prezența sa.
A luat lecții cu unul dintre cei mai celebri elevi ai lui Beethoven, Carl Czerny. Un alt profesor legendar al lui Liszt a fost Antonio Salieri. Odată devenit el însuși profesor de pian, a fost extrem de dedicat elevilor săi, adesea dând ore pe gratis sau de dimineața până noaptea târziu. Nu îl interesau atât detaliile tehnice, cerea elevilor să rezolve astfel de „detalii” exersând singuri acasă. Se concentra însă pe arta interpretării expresive, ajutându-și elevii să găsească o perspectivă mai amplă a pianului, să își îmbunătățească exprimarea muzicală și capacitatea de a transmite emoții și a spune povești prin intermediul clapelor.
Ca orice vedetă, Liszt a avut și contestatari. Unii spuneau că stilul său interpretativ era prea extravagant, alții că repertoriul său era prea ușor și „comercial”. I s-au înmulțit criticii mai ales în perioada 1848-1858, când s-a mutat la Weimar și a început o activitate mai intensă ca dirijor. Ce-i drept, nu prea obișnuia să dirijeze chiar fiecare măsură…. La aceste critici, muzicianul răspundea: „Sarcina principală a dirijorului nu este să se pună pe sine în evidență ci să dispară în spatele funcției sale cât de mult posibil. (Noi, dirijorii) Suntem piloți, nu servitori.”
(Imagine: caricatură a lui Liszt, „omul cu pianul-orchestră”, 1845)
A fost socrul lui Wagner, care alături de fiica sa, Cosima, a format unul dintre cele mai celebre power couples („cupluri-forță”) ale istoriei muzicii, ea rămânând după moartea lui Wagner o ferventă păstrătoare a moștenirii muzicale a soțului ei.
Prietenii celebre
Liszt a frecventat compania unora dintre cei mai apreciați artiști ai vremii sale, printre care scriitorii Victor Hugo, Honoré de Balzac sau George Sand, pictorul Eugène Delacroix, dar și muzicieni uriași precum Frédéric Chopin, Robert Schumann sau Richard Wagner – care i-a devenit și ginere, Wagner căsătorindu-se cu fiica lui Liszt, Cosima).
La Lugubre Gondola e una dintre cele mai bune lucrări târzii ale sale. Inspirată de gondolele funerare văzute de compozitor la Veneția ș de o premoniție pe care a avut-o referitor la moartea iubitului său ginere, Richard Wagner (al cărui sicriu a fost purtat ulterior exact într-o astfel de gondolă pe apele venețiene).
Liszt a fost cel care a „inventat” recitalul de pian, pianistul solist ca vedetă adulată de public, dar și cel care a dezvoltat arta improvizației la pian la un nivel nemaiîntâlnit înainte. Tot el a creat ceea ce numim astăzi masterclass-urile de pian, și a făcut numeroase transcrieri pentru pian din lucrări ale unor uriași ai muzicii (simfonii, lucrări orchestrale, opere scrise de Beethoven, Berlioz, Mozart sau Wagner). În mod particular simfoniile beethoveniene transcrise pentru pian au rămas celebre, fiind preferatele unuia dintre cei mai mari (și totodată excentrici) pianiști ai secolului trecut, uluitorul Glenn Gould.
Ideea de pianist-vedetă a apărut așadar tot odată cu el. Trei erau elementele-cheie ale acestui nou tip de interpretare: pianistul era solist pe scenă, fără o orchestră în spate, deci captând toată atenția publicului; apoi, el cânta din memorie, fără o partitură în față; în plus, programul prezentat în aceste concerte era unul eclectic, de la compozitori legendari până la lucrări proprii.
Liszt cânta la pian cu o asemenea intensitate, umplând săli întregi de concerte cu sunetul și energia pianului său, încât adesea rupe coardele instrumentului. Desigur, pianele de pe la 1800 nu erau atât de solid construite ca cele de azi, însă chiar și așa, forța și energia cu care cânta Liszt erau impresionante.
Hungarian Rhapsodies sunt 19 lucrări pentru pian bazate pe teme muzicale tradiționale ungurești și țigănești. Rapsodiile 1-6 sunt printre cele mai expresive și populare lucrări orchestrale din repertoriul pentru pian.
Mephisto Waltze Nr. 1
A fost un inovator neobosit, niciodată satisfăcut cu a își recicla propriile creații, și mereu în căutări muzicale. I-a adulat pe unii dintre clasici (venerându-l de-a dreptul pe Beethoven), dar a fost și extrem de deschis spre noile idei muzicale ale vremii sale, integrând diferite influențe în propriile sale compoziții.
Nu în ultimul rând, Liszt a cimentat ideea interpretării pianistice ca un act creativ, nu doar interpretativ. A cânta la pian nu era pentru el doar un act de „acrobație muzicală”, cu accent exclusiv pe tehnica interpretării, pe acuratețe și viteză așa cum făceau alți pianiști. A respectat tradiția muzicală anterioară lui dar a făcut-o într-un mod (atât prin compozițiile sale cât și prin stilul interpretativ) care făcea muzica foarte atractivă pentru publicul contemporan lui și chiar de după el.
Simfonia Faust a fost inspirată de drama omonimă scrisă de Goethe. Nu este o repovestire muzicală a istoriei celebrului personaj, ci mai degrabă un portret muzical al principalelor trei personaje. A fost scrisă în perioada în care Berlioz tocmai terminase La Damnation de Faust, dedicată lui Liszt, care la rândul său i-a dedicat lui Berlioz această lucrare.
Interesul pentru muzică al lui Franz a fost stârnit de tatăl său, care era muzician amator și a lucrat pe moșia baronului Esterhazy, același pentru care a lucrat mult timp și marele Joseph Haydn. Tânărul Franz s-a îndrăgostit de pian ascultându-și tatăl, și apoi a început să studieze acest instrument dar și compoziție cu el. Tot tatăl a fost cel căruia probabil i se datorează simțul ritmic extraordinar al lui Franz, căci l-a obligat mereu pe fiul său să studieze cu metronom.
Toată viața a fost atras de studiile religioase și de spiritualitate, ba chiar a cochetat cu ideea de a deveni preot. Se spune că era de o generozitate și o noblețe sufletească particulare. Obișnuia să găzduiască la el acasă diverși prieteni sau studenți de-ai săi mai săraci, inclusiv pe Hector Berlioz într-o perioadă. În plus, în anii 1850 a câștigat foarte mulți bani și a făcut numeroase donații către instituții caritabile dar și Școlii naționale de muzică ungare, Catedralei din Köln, unor spitale și școli. În 1842, anul Marelui incendiu care a devastat Hamburgul, Liszt a susținut mai multe concerte și a donat toate câștigurile celor afectați.
*
Tatăl i-a observat de mic talentul și, inspirat de viața unui alt copil minune, Mozart, și-a dus familia la Viena pentru ca micul Franz să poată studia cu profesori mari ai vremii (printre care Carl Czerny și Antonio Salieri), iar un an mai târziu la Paris. În ambele mari capitale ale muzicii europene, tânărul talent a devenit repede un fenomen. Crema societății pariziene venea să îl asculte cântând la pian, iar ziarele scriau frecvent despre el.
În 1827, moartea tatălui său l-a traumatizat puternic, a avut un colaps nervos și a început să fie obsedat de religie și de ideea morții. Se cam săturate și de șirul nesfârșit de concerte și turnee. A abandonat deci această carieră la apogeul faimei concertistice, s-a mutat la Paris și a început să dea lecții de pian. Acolo s-a îndrăgostit de una dintre studentele sale, dar familia acesteia nu l-a considerat de familie suficient de bună și i-a despărțit. Deprimat, Liszt s-a retras din ochiul public, atât de mult încât la un moment dat ziarele i-au anunțat chiar decesul.
(Wagner și Liszt, de H. Torggler)
De inima frântă l-a vindecat Revoluția din Iulie (1830), când parizienii l-au detronat pe regele Carol al X-lea. Inspirat de fervoarea care cuprinsese Parisul, Liszt a început să lucreze la o Simfonie revoluționară – ale cărei schițe avea să le folosească, 20 de ani mai târziu, în celebra sa Héroïde funèbre.
La 30 și ceva de ani Liszt avea deja o reputație solidă ca profesor de pian (deși preda nu atât tehnică de pian cât în principal arta interpretării) și invitat de marcă al saloanelor culturale pariziene, dar nu era încă Marele Liszt. Asta până într-o fericită zi de 9 martie 1832, care avea să influențeze major viitorul istoriei muzicii Atunci Liszt l-a ascultat la un concert pe Niccolo Paganini, rock star-ul absolut al viorii.
Focosul virtuoz italian a fost cel care a aprins un foc în Liszt, care l-a văzut pe violonistul ce „lua foc” pe scenă cu instrumentul său, și a decis că vrea să fie pentru pian ceea ce magneticul Paganini era pentru vioară. A avut o determinare și o capacitate de a își îmbunătăți stilul și interpretarea muzicală ieșite din comun, iar acestea au dat rezultate: tehnica lui pianistică a devenit una fără egal, iar aceasta s-a reflectat și în compozițiile sale. Spre exemplu, Transcendetal Etudes/ Studiile transcendental sunt atât de provocatoare din punct de vedere interpretativ încât marele pianist și compozitor Robert Schumann spunea că existau doar câțiva pianiști în lume care erau în stare să le interpreteze.
Transcendental Etudes este o serie de 12 compoziții pentru pian, începută pe când Liszt avea doar 15 ani. Finalizată mulți ani mai târziu, este o provocare considerabilă pentru pianiști și reclamă o măiestrie tehnică de excepție.
Piano Concerto nr.1 a fost scris pe parcursul a 26 de ani.
Piano Concerto nr. 2
În perioada 1837-1847, superstarul Liszt a avut Europa și Rusia la picioare, dând peste 1000 de concerte și având publicul la picioare. Apoi a acceptat oferta Ducelui de Weimar de a crea acolo „o Atenă a Nordului” din perspectivă muzicală. A reorganizat instituțiile muzicale ale Weimarului, a compus, a predat, a dirijat, a promovat compozitori „noi” precum Berlioz și Wagner, și tot aici a compus 12 din cele 13 poeme simfonice ale sale.
L-a însoțit aici a doua sa mare iubire, prințesa Carolyne von Sayn-Wittgenstein. Când, în 1860, aceasta a plecat la Roma pentru a finaliza cei 13 ani în care se luptase în justiție pentru a obține anularea căsniciei cu primul soț, la scurt timp a urmat-o și el acolo. La Roma compozitorul a avut nu numai decepția imposibilității de a se căsători cu iubita sa (căci în final căsătoria ei anterioară nu a fost anulată), dar și moartea a doi dintre copii săi, astfel că au urmat doi ani în care s-a retras la o mânăstire. Ulterior a revenit la Roma, a reluat relația cu Carolyne și de asemenea activitatea de predare a pianului.
Pianul meu este pentru mine ceea ce e vasul pentru un marinar. Pianul meu sunt eu, este limbajul meu, viața mea.
Deși atinsese gloria muzicală, la nici 40 de ani muzicianul a renunțat la cariera concertantă. Își dorea să creeze ceva mai semnificativ, peren, și s-a dedicat compoziției. Spre sfârșitul vieții a devenit interesat și de dirijat, ajungând un deschizător de drumuri și aici. Până la el, rolul dirijorului era preponderent unul de facilitator, indicând intrările diferitelor instrumente sau menținând coeziunea orchestrei. Odată cu el, dirijorul a devenit și el un fel de vedetă, punându-și amprenta în mod intens(iv) asupra muzicii și în mâinile căruia orchestra întreagă devenea un instrument de virtuoz.
„Lisztomania”
Aproape un deceniu, Liszt l-a petrecut concertând de câteva ori pe săptămână și călătorind intensiv prin Europa. A fost perioada care a dat startul „lisztomaniei”, iar faima lui ca pianist virtuoz s-a răspândit fulgerător. Termenul nu e doar o metaforă; se spune că femeile leșinau și plângeau isterice la concertele sale, de o intensitate și expresivitate amețitoare – în asemenea măsură încât unii medici ai vremii vorbeau despre un fel de epidemie de boli mentale declanșate de acest muzician. Hans Christian Andersen scria, după un concert: „Când Liszt a intrat, a fost ca și cum salonul ar fi fost traversat de o undă de șoc, ca și cum o rază de soare ar fi trecut peste fiecare chip din public.”
La începutul anilor 1800 era nemaiauzit ca un pianist să cânte singur un întreg concert. Dar uneori Liszt nu găsea muzicieni să îl acompanieze, astfel că adesea cânta singur – ceea ce l-a făcut să devină practic „inventatorul” solo-ului de pian. Mai mult, obișnuia să mute pianul pe scenă în așa fel încât publicul să îi poată vedea mâinile, ceea ce sporea efectul dramatic și emoțional al concertului. Așadar, între 1839 și 1849 a fost „perioada sa de aur”: trăia ca un star, adulat frenetic de public nu doar datorită tehnicii sale excepționale ci și a magnetismului și prezenței scenice: părul lung fluturându-i în timpul concertelor, cu chipul transfigurat de intensitatea interpretării iar trupul adesea contorsionat la pian în pasiunea muzicii.
În 1975, filmul Lisztomania regizat de Ken Russel, cu rock star-ul Roger Daltrey (liderul grupului The Who) în rolul principal, a avut la bază cartea scrisă de contesa Marie d’Agoult despre povestea ei cu Liszt. Termenul „lisztomania” i-a aparținut scriitorului romantic german Heinrich Heine, care descria astfel reacția intensă a publicului la concertele pianistului.
Iubirile
Marie d’Agoult, deși mamă și soție, s-a îndrăgostit de Liszt și a fugit cu el în Elveția. Zece ni și trei copii mai târziu, cuplul însă s-a destrămat – și nu în mod chiar amiabil… Ulterior, vrând să se răzbune, Marie a scris (sub un pseudonim masculin, anume Daniel Stern, asemenea prietenei sale, Georges Sand), un roman („Nélida”), în care o tânără aristocrată se îndrăgostește de un artist „ratat”.
Relația sa cea mai îndelungată, de vreo 40 de ani, a fost însă cu prințesa Carolyne Sayn-Wittgenstein. Au vrut să se căsătorească însă nu au putut; fostul ei soț stipulase în actele de divorț imposibilitatea unei noi căsătorii pentru ea, și chiar i-a luat moșia și veniturile. Carolyne a fost cea care l-a convins să renunțe la viața de turnee și să se dedice compoziției – ceea e nu a fost deloc rău pentru faima antumă și postumă a lui Liszt. S-a retras ca pianist concertant la apogeul carierei sale, și apoi s-a concentrat asupra compoziției.
*
După 1869, Liszt a trăit între Roma, Weimar și Budapesta. (unde a contribuit la fondarea Academiei Regale de Muzică (astăzi numită Academia Liszt). A murit la 74 ani, pe 32 iulie 1886, la Bayreuth, cauza oficială a decesului fiind o pneumonie contractată în timpul participării la celebrul Festival de la Bayreuth organizat de fiica sa Cosima în onoarea celebrului ei soț, Richard Wagner.
Unul dintre cei mai aclamați pianiști de astăzi, Lang Lang, un declarat adorator al lui Liszt, i-a dedicat acestuia un album intitulat „Liszt: My Piano Hero”.
