Liviu Ciulei, despre câteva măşti ale actorilor
https://www.ziarulmetropolis.ro/liviu-ciulei-despre-cateva-masti-ale-actorilor/

MEMORIA CULTURALĂ Într-un articol publicat în februarie 1957 în revista „Teatrul“, Liviu Ciulei arăta câteva dintre secretele care îi făceau pe actori să strălucească pe scenă. Reproducem integral „micul dicţionar de măşti“ al lui Liviu Ciulei.

Un articol de Corina Vladov|18 noiembrie 2013

MEMORIA CULTURALĂ Într-un articol publicat în februarie 1957 în revista Teatrul, Liviu Ciulei arăta câteva dintre secretele care îi făceau pe actori să strălucească pe scenă. Reproducem integral „micul dicţionar de măşti“ al lui Liviu Ciulei.

„Machiajul. Noţiune din argoul teatral, care indică rezultatul acţiunii prin care un specialist, sau actorul însuşi, realizează — pe chipul sau corpul interpretului — faţa sau aspectul general al personajului interpretat, colorîndu-l cu farduri, pentru a nu părea livid în lumina puternică de scenă, şi amplificîndu-i trăsăturile, pentru a fi vizibile din orice punct al sălii.

Baza de plecare în machiaj o formează însuşi chipul actorului. Acest chip este colorat şi modelat cu ajutorul a două grupe de elemente: fardul şi postişele.

Fardurile cuprind: 1) fondul de ten, adică culoarea de bază, acoperind o gamă cromatică complexă de la alb la negru; 2) culori de retuş, menite să creeze umbre sau lumini; 3) culori pentru accente, care au rostul de a corecta detaliile feţei; 4) dermatografe, cu ajutorul cărora se trag pe faţă linii care contribuie la definirea caracterologică; 5) pudre, care acoperă, întîi fondul de ten, apoi întreaga mască, pentru a-i lua luciul cremei; 6) fondul de ten lichid (numit şi transparent) pentru restul corpului, cuprinzind culori de la aur la negru.

Postişele sau aplicele sînt elemente care se lipesc pe faţă pentru a corecta anumite defecte ale interpretului sau pentru a realiza tipul personajului. Ele sînt de două feluri: cu păr (sprîncene, mustăţi, barbă, perucă, negi etc.) şi fără păr (nas, guşă, urechi, pomeţi etc), confecţionate dintr-un fel de plastilină numită chit de nas, din cauciuc sau din papier-mâche. Aceste aplice se fixează de faţă cu eter mastic sau cu spirt de santarac.

În teatrul antic se proceda la o amplificare mult mai pronunţată a trăsăturilor personajelor, utilizîndu-se masca, procedeu folosit şi azi, în mod curent, în teatrul extrem-oriental. Machiajul are cîteva funcţii bine stabilite: integrează personajul unei anumite categorii (rasă, clasă, regiune a globului, sex, vîrstă etc.) sau marchează o evoluţie în timp (îmbătrînirea, de pildă), ori o durată interioară (urmele unor succesive stări sufleteşti).

Liviu Ciulei

Liviu Ciulei (1923-2011) a fost actor, scenograf, regizor, arhitect şi profesor

În sensul acesta, se poate vorbi de cîteva tipuri de machiaj. Există un machiai realist, care tinde să evidenţieze trăsăturile fireşti, veridice, ale personajului; există un machiaj grotesc, în care este evidentă tendinţa de caricaturizare prin sublinierea exagerată a trăsăturilor caracterului. Din contra, machiajul simbolic vizează eliminarea caracteristicilor individuale şi accidentale, prin accentuarea unui singur element, prin folosirea culorilor sugestive, care indică tipul, ideea.

Trăsăturile chipului uman pot fi însă îndepărtate de modelul real, substituindu-i-se acestuia un alt principiu decît cel al vieţii, aşa cum se procedează în machiajul stilizat, unde faţa interpretului poate fi asemănătoare unei statui sau unei figuri geometrice.

În fine, se poate vorbi de un machiaj fantezist, care transformă interpretul într-o fiinţă, reală (animal sau plantă) sau imaginară (centaur, satir, zînă, zmeu. etc.) aparţinînd altor regnuri. Machiajul este, desigur, unul din adjuvantele importante ale actorului, dar el rămîne o simplă formă goală, dacă trăirea interpretului nu-l umple pe dinăuntru“ – Liviu Ciulei.

Citiţi şi: Lucia Sturdza Bulandra, despre teatrul comercial: „Sistemul acela părea de necrezut!“

Biserica Ortodoxă Română îl sărbătoreşte pe 14 decembrie pe Sfântul Mucenic Filimon, care a fost, în vremea împăratului Diocleţian, comediantul păgân al cetăţii Tebaidului Egiptului şi ocrotitorul tuturor actorilor.

Pe 14 decembrie, Ziarul Metropolis vă va spune povestea actorului care a devenit sfânt, acum 1.700 de ani, şi care este considerat ocrotitorul breslei. Până atunci, vă vom prezenta, în fiecare zi, timp de o lună, mari poveşti despre mari artişti români care nu mai sunt printre noi. Sfântul Filimon a vegheat şi asupra lor.

Articol republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

Foto cu Liviu Ciulei – cinemagia

27
/04
/23

OPINIE Reflecția despre teatru presupune și redescoperire. Invitându-vă permanent la întoarceri necesare, Ziarul Metropolis a scos din arhive uitate un dialog cu criticul Martin Esslin, intrat în istorie datorită cărții sale „Teatrul absurdului”, apărută în 1961, care explica și recunoștea un fenomen.

24
/04
/23

„Nu-i stradă pe lume mai chinuită, mai muncită, mai mişcătoare în silinţele ei de a face din atâtea contraste puţintică armonie. Şi poate nu-i stradă care să închege în atare măsură gândurile unui popor. Podul Mogoşoaiei e plămădit cu sufletul nostru.”

28
/03
/23

Printre numeroasele povești întunecate rămase în istoria tulburată a anilor 1950 s-a rătăcit și povestea demnă de film a unei actrițe care fascinase în mult admiratul interbelic, sub numele de scenă Tina Barbu.

27
/03
/23

„Cred că arta dramatică este o artă eminamente feminină. Să-ți fardezi chipul, să-ți disimulezi adevăratele sentimente, să încerci să te faci plăcută și să atragi atenția, toate acestea sunt defecte puse în seama femeilor și care sunt tratate cu mare indulgență...”

26
/03
/23

„Adevărata stare, de fapt, este că eu trăiesc mereu în copilărie, cutreier apartamentele vag luminate, mă plimb pe străzile tăcute ale Uppsalei, stau în fața casei de vară și ascult mesteacănul cel uriaș. Mă deplasez instant. De fapt, locuiesc mereu în visul meu și doar fac vizite în realitate.”