Liviu Ciulei: „Sunt bucuros că am mâzgălit şi eu o pagină în istoria teatrului românesc“
https://www.ziarulmetropolis.ro/liviu-ciulei-sunt-bucuros-ca-am-mazgalit-si-eu-o-pagina-in-istoria-teatrului-romanesc/

Liviu Ciulei (1923-2011) ar fi împlinit 91 de ani pe 7 iulie. Ziarul Metropolis îi reconstruieşte portretul, din propriile lui gânduri, din amintirile celorlalţi şi din pagini mai puţin ştiute, din biografia lui.

Un articol de Monica Andrei|7 iulie 2014

Celui care trebuia să devină după dorinţa tatălui său făuritor de case, palate, biserici, în niciun caz actor, i se prezice, încă de la examenul de absolvire că „va face carieră în teatrul nostru, după felul cum a jucat în «Îmbrăcaţi-i pe cei goi» de Luigi Pirandello“ scria Petru Comarnescu în ziarul „Timpul” din 20 iunie 1946.

În ziua în care studenţii clasei Marioarei Voiculescu îşi dădeau licenţa cu spectacolul amintit, inginerul Ciulei, tatăl lui Liviu, a intrat pe neaşteptate în sală, sever şi impunător, cu un baston cu măciulia de argint… Stundenţii şi profesoara lor de la clasă s-au simţit tulburaţi. Tatăl şi-a urmărit fiul, iar la final, fără elogii, i-a spus că-i va dărui un teatru cu o singură condiţie, şi anume să termine Arhitectura, facultate pe care fiul său o începuse.

„Avem vreo 14 ani când mă închidem în baie, dădeam drumul la apă şi spuneam în şoaptă monologuri. Mă strâmbam atât de tare… în sfârşit, am ajuns să iau legătura cu Marioara Voiculescu, care m-a rugat să recit ceva. I-am recitat poezia «Nebuna» de Coşbuc. Mi-a spus marea actriţă: «Puiule, e oribil!» M-a legat cu leucoplast la gură ca să-mi potolească schimonoselile pe care secretul din baie le-a produs. Încetul, cu încetul, am început să-mi însuşesc ceva din profesia asta, sigur, mult mai târziu. Pe atunci, nu ştiam de ce vreau teatru. Pe urmă, am descoperit că în spatele unui vis copilăresc poate să se nască o justificare, un impuls, un sens“, spunea Liviu Ciulei (Ileana Berlogea – Liviu Ciulei regizor pe patru continente)

Teatrul, arbitrul moralei şi al echităţii

Clădirea de la B-dul Magheru, unde se află astăzi Teatrul C. I. Nottara, era în acel moment în construcţie. Fusese proiectată de către tatăl lui Liviu Ciulei şi era destinată pentru Colegiul Avocaţilor, cu apartamente şi garsoniere luxoase la etaj şi o frumoasă sală de teatru la parter.

La subsolul clădirii cu tot confortul, inginerul Ciulei amenajează o sală nouă, mai mică, un studio bun pentru tot felul de experimente. Se numea Teatrul “Odeon” şi era sala promisă lui Liviu Ciulei de către tatăl său, sală care se va deschide în toamna aceluiaşi 1946 cu spectacolul de inaugurare “Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare, în regia lui Ion Şahighian. Acolo au jucat: Clody Berthola, Jenny Arnotă, Marietta Sadova, Liviu Ciulei, Dan Nasta şi alţii.

Liviu Ioan Ciulei s-a născut în 7 iulie 1923, în zodia Racului, într-o familie care i-a oferit tot ce se poate. Părinţii săi erau foarte bogaţi şi voiau ca fiul lor să aibă o copilărie fericită. Tatăl său nu şi-a imaginat niciodată că unicul fiu îi va purta numele pe patru continente, unde va construi cu materialul iluziilor, modelând în mirajul luminilor, al emoţiilor, din tălmăciri ale cuvintelor şi ale gândurilor. Nu istoria arhitecturii avea să-i scrie numele cu litere de aur în eternitate, ci istoria spectacolului.

Paradoxal, tânărul ce părea că are toate uşile deschise, talentat, foarte bogat, educat, desenator perfect, la 25 de ani va rămâne fără nimic. Fără bani, fără tată, fără sora lui iubită, fără teatru, fără dreptul de a pune în scenă.
Ceea ce îl atrage spre teatru este regia. În 1945, Ion Sava începe nişte cursuri de regie. Alături de Crin Teodorescu, Dan Nasta, George Rafael, Mihail Raicu, Liviu Ciulei participă la aceste cursuri de care este foarte încântat. Pe atunci, la Conservator nu exista clasă de regie.

De la „Odeon“ la „Bulandra“

Locul unde Liviu Ciulei a realizat cele mai mari creaţii ale sale şi pe care l-a slujit ca actor, scenograf, director şi regizor o jumătate de veac este Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra” din Bucureşti. Ajunge în acest teatru la invitaţia doamnei Bulandra. Aceasta devenise directoarea teatrului şi-i cooptează pe toţi actorii care au jucat la fostul “Odeon”, după naţionalizare. Teatrul funcţiona cu sala de la Podul Izvor. Din 1948, timp de opt ani, Liviu Ciulei nu are dreptul să fie decât actor şi scenograf.

Urmează o perioadă cu mari spectacole. Joacă în spectacole, creează decoruri. În 1956 devine un reformator al teatrului românesc publicând un eseu exploziv: “Teatralizarea picturii de teatru” ce atrage o avalanşă de dezbateri. Prin eseul său nu numai că justifică “teatralitatea”, dar dă avânt celor mai curajoase formule, încurajează căutările, redă directorului de scenă dreptul de a fi creator, de a inventa, de a interpreta textul dramatic. Turneele Teatrului „Bulandra” prin Europa readuc numele lui Liviu Ciulei la rangul de mare regizor.

liviu ciulei

Liviu Ciulei, la Cineclubul Film Menu. Foto: Nina Mihăilă

Pleacă din ţară, montează pe patru continente. Între 1981-1986 are faimă şi succes prin spectacole montate la Guthrie Theatre. În 1991 revine în România şi montează la Bulandra “Visul unei nopţi de vară”, „Deşteptarea primăverii” şi alte mari spectacole.

În 1998 semnează regia la un spectacol de operă. “Tatăl meu a fost acela care m-a dus la Scala din Milano în 1939 la un spectacol de operă şi atunci am jurat că voi merge săptămânal la operă, dar când m-am înapoiat am avut şansa să văd «Madame Butterfly», în aşa fel încât nu m-am mai dus să văd 10 ani nimic, ceea ce a fost o greşeală. Când a trebuit să montez «Macbeth», m-am dus din nou la Scala ca să văd ceea ce trebuia să ânvăţ. Am avut ghinion. Spectacolul din program era «Tosca» şi mărturisesc că am plecat după actul II.

Distribuţia era uriaşă, totul semăna cu un muzeu şi lucrul acesta mi-a creat o impresie îngrozitoare. Eram împins undeva într-un trecut încât am simţit nevoia să ies pe stradă, la aer.”

După succesul de la Cannes, unde va primi premiul pentru „Pădurea Spânzuraţilor”, filmul va rămâne pentru el o simfonie neterminată. În timp, a fost solicitat să lucreze câteva decoruri pentru film. “Nu eu m-am îndepărtat de cinematograf, cinematografia a vrut să mă îndepărteze pe mine. Am vrut să fac «Visul unei nopţi de vară». Propunerea mea a fost privită ironic. După cinci ani mi s-a spus «De ce nu faceţi Visul»? Dar visul … între timp pierise.” (Revista Cinema, 1971)

Actori români despre Liviu Ciulei

Radu Beligan: “Reţin, dintr-un interviu televizat, strălucitor cu privirea precisă cu care îşi însoţea răspunsurile: «Cea mai mare datorie a unui artist este să fie sincer cu el însuşi. Dacă ştii cum să te autodepăşeşti, se încheie cariera; de obicei soluţiile încep de la dificultăţi»”.

Clody Berthola: „Toată viaţa mea cu Liviu a fost teatru. Ne vedeam la teatru unde repetam «Încătuşare». Mă cucerea timiditatea lui plină de farmec. Îi admiram dantura superbă. Vorbea puţin, dar ceea ce spunea era plin de conţinut.

După ce am terminat spectacolul, făceam lungi plimbări pe Dâmboviţa. Inevitabilul s-a întâmplat. Cred că eram pe stradă când ne-am sărutat şi mi-a mărturisit că este îndrăgostit. Prima lui dragoste am fost eu. Atunci eram căsătorită cu pictorul Ştefan Constantinescu. Liviu a simţit că această căsătorie nu e prea puternică. Mi-a cerut să divorţez şi să fim împreună. Între noi era o diferenţă de zece ani, eu fiind mai mare. Din această cauză am avut unele ezitări.

Când doi oameni se iubesc nu poate exista nici un obstacol, ei trebuie să treacă peste prejudecăţi. Iubirea înnobilează când e adevărată. A fost un sentiment pe care eu nu l-am căutat. A venit. Ne-am mutat împreună acasă la Liviu, dar ne-am căsătorit după patru ani. Era tolerant, explica cu răbdare, te asculta şi pe tine.

La repetiţii era fermecător. A fost emoţionat şi fericit când a devenit directorul Teatrului „Bulandra”. Putea să-şi ducă la capăt gândurile. La un moment dat a avut o slăbiciune pentru o altă femeie care n-a contat pentru viaţa lui. Eu sunt de vină că n-am putut să-l iert. Atunci a apărut în viaţa mea o fiinţă puternică, care m-a cucerit şi m-a dominat: Lucian Pintilie. Am ajuns la divorţ.”

Ion Caramitru: „Ceea ce este propriu lui Liviu Ciulei este modul lui de a face pedagogie teatrală în spiritul unui realism de tip magic, ca să-i repet formula. Liviu Ciulei este regizorul unui singur teatru, în ţară, dar, în acelaşi timp, regizorul teatrului românesc şi deschizătorul de drumuri.” (România literară, 1993)

Octavian Cotescu: „Şansa mea a fost Ciulei. Caracteristica lui Ciulei este extraordinara lui solidaritate cu echipa în momentul eşecului. Vă mai amintiţi «Macbeth»? A fost considerat un eşec. Ciulei şi-a asumat întregul. N-a spus niciodată am greşit distribuţia. Consider «Macbeth» o experienţă importantă. Atunci, datorită lucrului la masă, felul special în care desface textul, am învăţat să-l citesc pe Shakespeare. Ciulei spune: «Shakespeare nu e literatură, e viaţă!»” (Revista Teatrul, dec. 1983)

Ileana Predescu: „Dar ce nu pot uita sunt repetiţiile cu Ciulei. Începea cu o şuetă, ce am mai făcut, ce am mai citit, bârfuliţe, bancuri şi pe urmă… încet-încet intram în vrajă, pe tărâmul miracolelor.” (România literară, iulie,1993)

Victor Rebengiuc: „Nu pot spune ce înseamnă lucrul cu el, ce delicii minunate, sufleteşti şi intelectuale poţi trăi atunci când lucrezi cu el. Cum ştie să te ducă acolo unde vrea şi unde trebuie să ajungă personajul tău şi asta aproape pe nebăgare de seamă. Cum e în stare să te învăluie şi să te ia cu el.” (România literară, 1993)

Liviu Ciulei, despre teatru

„Teatrul contemporan îşi schimbă pielea. Va trebui să-şi schimbe şi ochii, va trebui să vadă adânc fenomenul istoric şi să-l reflecte – aşa cum arta o face în toate timpurile. De câtă intuiţie are nevoie! Va fi foarte greu pentru unii. Şi când te gândeşti că mai sunt unii care lăcrimează nostalgic după interpretări din 1930!”

„Există în istoria teatrului românesc spectacole strălucite, unele văzute de însuşi Caragiale. Pe când eram copil am văzut şi eu «O scrisoare pierdută» la Teatrul Naţional cu Iancu Brezeanu şi alţi mari interpreţi. Am apucat o reprezentaţie festivă cu Maria Filotti, iar în 1948, excelentul spectacol regizat de Sică Alexandrescu.

Un model de punere în scenă a constituit pentru mine şi filmul lui Victor Iliu…. Caragiale are o construcţie de mare precizie, în care fiecare element este intarsiat, urmărind contururile celuilalt pentru a crea întregul. El descrie imaginea unei societăţi, a unei epoci.

Distribuţia (Toma Caragiu, Rodica Tapalagă, Octavian Cotescu, Dem. Rădulescu, Ştefan Bănică şi Liviu Ciulei) nu a fost făcută la întâmplare. Diferenţa faţă de celelalte montări este foarte mare. Ne-a preocupat rapacitatea unor indivizi, prioritatea intereselor individuale sub scuza permanentă a interesului general cu o precizare de clasă, de categorie socială atent urmărită.”

„Tentaţia lui Hamlet m-a urmărit tot timpul carierei mele, poate fiindcă citisem „Hamlet” la 13 ani. Pe urmă, văzusem o serie de montări remarcabile cu Ion Manolescu,Valentineanu,Vraca şi Calboreanu pe scena Naţionalului. Ca scenograf, m-am întâlnit de două ori cu capodopera shakespeariană…

Timpul îşi pune de multe ori pecetea pe opţiunile noastre şi le determină… Multă vreme, ca actor, am fost ispitit de ideea de a juca „Hamlet”, până când am constatat, cu trecerea anilor, că această idee de a juca „Hamlet”, această dorinţă nu-mi mai corespunde. A rămas un vis pierdut în timp…” (Revista Arlechin, 1981)

„Uitându-mă înapoi, am participat la o perioadă în care teatrul românesc s-a exprimat prin multe lucruri frumoase. Sunt bucuros că, undeva, am mâzgălit şi eu o pagină din istoria teatrului românesc. Sper ca cei ce vin acum şi au dreptul să ne ia locul prin vitalitatea tinereţii lor să înţeleagă această misiune nobilă de a stabili prin teatru un fel de arbitru al moralei şi al echităţii.” (Cultura Naţională, mai 1996)

Foto cu Liviu Ciulei – Teatrul Bulandra

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.