Liviu Lucaci: „O carte e un lucru viu. Începe într-un fel și se sfârșește așa cum vrea ea!”
https://www.ziarulmetropolis.ro/liviu-lucaci-o-carte-e-un-lucru-viu-incepe-intr-un-fel-si-se-sfarseste-asa-cum-vrea-ea/

INTERVIU O întâlnire cu actorul, regizorul, autorul şi profesorul universitar Liviu Lucaci.

Un articol de Dana Rotaru|7 august 2018

Cetățean liber și fericit”, Liviu Lucaci îndeplinește rolul de actor al Naționalului bucureștean, de regizor (în teatre din București și din țară), de autor (ne va vorbi despre cea mai nouă carte a sa, „Nașterea actorului”, dar și despre ce mai urmează să intre în tipografie), de profesor (este conf. univ. dr. al UNATC I.L. Caragiale, crede în forța tradiției și se bucură de rădăcinile sale de artist român) și încă multe altele. Împărtășește semenilor despre experiența și cunoștințele sale; unii îl numesc expert în comunicare. De curând a fost invitat la TED să vorbească despre EMOȚIE.

Dana Rotaru: Ce a însemnat întâlnirea cu publicul de la TED?

Liviu Lucaci: O confirmare că preocupările mele trezesc interesul și… o mare bucurie. TED este un loc al excelenței. De ani de zile le urmăresc pe net conferințele care, de multe ori, mi-au trezit entuziasmul. TED aduce în fața publicului oameni care fac performanță în domeniile lor. TED promovează idei care pot schimba lumea. Acum urma să fiu și eu printre vorbitori. Ce să zic? M-am bucurat. Și-atunci am ales să vorbesc despre emoție, despre frustrările care se acumulează de-a lungul vieții, despre copilărie ca perioadă de formare a bagajului nostru emoțional. Lumea se grăbește să catalogheze copilăria ca pe o perioadă exclusiv fericită și nu este așa! E perioada întâlnirii cu lumea, e perioada în care te izbești de regulile educației. Educația înseamnă frustrare, oricât de puțin ne-ar plăcea s-o recunoaștem, înseamnă reguli care trebuie respectate, chit că le înțelegem sau nu. Iar asta produce frustrare. Ei bine, ce facem cu toate frustrările astea acumulate în copilărie, în adolescență apoi și tot așa? Ce facem cu rucsacul acesta emoțional care, în timp, ajunge să atârne tot mai greu? Teatrul este unul din puținele locuri în care toate aceste emoții și frustrări se pot elibera, sub chipul diverselor roluri pe care le întruchipezi. Eu am propus la TED un parcurs ideatic în care jocul, care înseamnă o sumă de reguli acceptate de bună voie, nu-i așa, în opoziție cu educația ale cărei reguli ne frustrează, să fie cheia eliberării de sub presiunea socialului. Dacă ne gândim o clipă, unde este acel loc în care accepți regulile și unde, în loc să te revolți împotriva lor, în plus te și bucuri de ele? În joc. Universul jocului reușește asta. E acel loc magic în care se întâmplă miracolul. Așa că am propus jocul și rolurile sociale ca soluție la acumularea de emoții negative născute din solicitările sociale diverse care ne presează. Zilnic ești tată, fiu, vecin, creditor, șofer, microbist etc., roluri pe care le joci, trecând firesc de la unul la altul, ipostaze care îți oferă posibilitatea de a schimba permanent raportul cu lumea. În felul ăsta te primenești. E ca și cum îți schimbi hainele, schimbându-ți rolul. Pentru că niciodată nu suntem unul, întotdeauna suntem mai mulți, ca să zic așa. Iar conștientizarea acestei pluralități poate fi calea către eliberarea de povara pe care câteodată o simțim ca fiind greu de dus. Una peste alta, mă bucur că tema pe care am propus-o la TED a creat interes și a stârnit reacții vii din partea celor prezenți.

Ai avut emoții?

Am avut. Când ai asemenea așteptări de la TED, cum am avut eu, și știind că oamenii au anumite așteptări în ceea ce te privește… Sigur că am avut emoții, doar urma să vorbesc despre emoție. TED, ca eveniment, dispune de o organizare serioasă: în sală sunt 200 de spectatori, nici mai mulți, nici mai puțini, numărul lor e precizat de la început de către organizația-mamă, vorbești 18 minute, ai un timer în față care îți măsoară timpul, e un format internațional de succes, cu reguli precise și așteptări mari. Mă bucur că am trecut cu bine peste ștacheta asta.

Liviu Lucaci, la TED

Vorbește-ne despre cea mai recentă carte a ta, „Nașterea actorului”.

Nașterea actorului” este ultima mea carte publicată din cele patru de până acum și prima despre arta actorului. Este metoda după care predau arta actorului la UNATC, dar este și o carte care se adresează, atât celor care vor să devină actori, studenților la teatru, precum și celor care sunt deja actori, oamenilor care vor să afle lucruri despre ei înșiși, despre funcționarea mecanismului lor intern, despre alcătuirea lor intimă, despre adevăr, despre naturalețe, despre risc, despre emoție, despre tehnicile de a supraviețui pe lumea asta, despre cum să ai o „viață bună”, după expresia anticilor. Este o carte care se adresează publicului larg, dornic de cunoaștere a naturii umane.

Cartea are un cuvânt de început semnat de doamna profesor Sanda Manu, care a fost foarte generoasă în aprecierile legate de cariera mea, și câteva gânduri despre mine ale domnului Victor Ioan Frunză pe coperta patru. Amândurora le mulțumesc, înseamnă mult pentru mine. Doamna Manu m-a văzut jucând înainte chiar să intru la facultate, într-un rol de travesti – Coana Efimița din „Conu Leonida față cu reacțiunea”, montat de domnul Cătălin Naum în Pod. Domnul Victor Ioan Frunză m-a cooptat apoi în Trupa pe Butoaie, un fenomen teatral al anilor ’90. Am ținut ca ei să scrie câteva cuvinte la „Nașterea actorului”. Țin foarte mult la continuitate. Apariția unei cărți de actorie nu este un eveniment spontan, este o continuitate a muncii foarte multor oameni, mult dinaintea noastră și care vor comunica prin noi cu cei de după noi. Nu ești niciodată singur, când pornești în căutarea a ceva prețios. Au făcut-o și alții, înaintea ta, au săpat niște trepte, ca tu să poți păși pe acele trepte și să adaugi, după puteri, încă un semn, poate o treaptă, pentru cei care vor veni. În felul ăsta nu ești niciodată singur. Problema societății contemporane este atomizarea, mulți dintre contemporanii noștri se simt izolați, pierduți, fără rădăcini. Nu te poți simți izolat când faci parte dintr-o tradiție. Ca profesor la UNATC, ca actor român, eu mă simt ca făcând parte dintr-o tradiție vie, de care mă bucur și pe care îmi doresc s-o continui.

Evident că această carte nu ar fi apărut niciodată fără întâlnirea cu profesorul și mentorul meu, Ion Cojar, alături de care am lucrat mai mult de zece ani, fără întâlnirea cu doamna profesor Adriana Popovici și fără întâlnirea cu mulți, mulți profesori, colegi și studenți de la care am învățat.

Sper ca această carte să ajungă la oamenii care au nevoie de ea și aceștia să o cerceteze, să o sondeze și să îmi dea, eventual, un răspuns. Așa cum se întâmplă atunci când trimiți un mesaj care naște un ecou. Această carte e un instrument. E un pas important pentru mine pe calea pe care am pornit acum mulți ani, sper să fie o treaptă pentru alții.

„Nașterea actorului” cuprinde principiile artei actorului, așa cum le înțelegem noi, cei care facem parte din familia UNATC. Cartea are cinci capitole. Începe cu „Primii pași, pagini care adună gânduri despre jocuri ca metodă de antrenament specific, exercițiile „de simțuri”, despre observația ca metodă de cunoaștere și autocunoaștere și despre lucrul și raportul actorului cu obiectul. În capitolul doi, intitulat „Arta actorului”, mă ocup de improvizație, interviu, concept, conflict, emoție și „Eu în situația dată” – formulă atât de importantă și de controversată. Urmează apoi capitolul de Instrumente ale artei actorului”, un capitol dens, bogat în exemple și principii de lucru, utile, sper eu, în munca de zi cu zi a celor care fac această profesie, dar și a celor care vor să înțeleagă ce este arta actorului și jocul de măști. Ultimele două capitole sunt „Cum judecăm actorii”, capitol care mi s-a părut cu atât mai util cu cât instrumentele de apreciere ale performanței scenice a actorului pornit în căutarea adevărului scenic sunt tot mai firave astăzi și, în sfârșit, un capitol intitulat „Actorul-artist”, destinat celor care ajung să facă performanță, dedicându-și viața scenei. În acest ultim capitol vorbesc despre felul în care artistul-actor lucrează cu obiectele, despre felul aparte în care relaționează cu spațiul de joc și cu partenerii, despre miracol și clipa de cugetare, dar și despre principiul unității creației și forma de meditație în mișcare la care ajunge cel care își stăpânește cu adevărat arta.

Toate aceste pagini se ocupă, până la urmă, de unul și același lucru: obținerea adevărului scenic de către actorul-creator. Pentru că ăsta este scopul acestei metode: obținerea adevărului de către actor, țelul cel mai înalt. Principiile expuse, exercițiile, instrumentele amintite nu fac decât să ajute la atingerea acestui scop care justifică toate eforturile. Într-o lume în care astăzi adevărul a ajuns să fie atât de prigonit, arta actorului înțeleasă în felul acesta devine o unealtă de descoperire de sine și de bună așezare în raport cu lumea.

Să scrii despre arta actorului e un risc, deoarece e la îmbinarea dintre teorie, practică și experiență de viață.

Scrierea la această carte de arta actorului ți-a adus surprize?

Multe surprize. În perioada în care scriam la carte, lucram și la clasă cu studenții. Asta m-a ajutat să fiu mai specific în scris, să formulez mai precis nevoile celui care se antrenează pentru a deveni actor. Procesul de scriere a fost lung…am adăugat, am modificat capitole, am răsucit paragrafe… Scrierea unei cărți e un lucru viu. După ce scrii ani buni, înțelegi că o carte începe într-un fel și sfârșește așa cum vrea ea. „Nașterea actorului” este o carte care are în spate 20 de ani de experiență de scenă și pedagogică și o mulțime de gânduri legate de arta actorului născute în timpul ăsta.

Este a patra ta carte de autor – după „Nostalgicii călători”, „Marusia” și „Povestiri despre celălalt” – și ești co-autor al volumului „Shakespeare în studiul Artei Actorului”. Care este relația ta cu scrisul?

Pentru mine literatura este o cale de supraviețuire. Nu este doar ceva care, estetic, mă încântă, ci este ceva de care am nevoie ca să merg mai departe.

În „Jocul ielelor”, la Teatrul Național din București

Ai semnat și regia câtorva spectacole de teatru. Cum ai ajuns în acest rol?

Firesc. Lucrând în teatru, mai mulți colegi m-au înrebat de ce nu regizez! Am început cu un text foarte riscant, „Domnișoara Iulia de August Strindberg, pe care l-am montat la Teatrul de Comedie din București. Spectacolul m-a bucurat, așa că am continuat. În momentul de față, după știința mea, se joacă patru spectacole de-ale mele, în țară și în București.

Te interesează să faci regie acum?

Când regizez sunt regizor, când scriu sunt scriitor, când joc sunt actor și tot așa. Așa cum nu-mi doresc să aparțin vreunei instituții, nici nu cred că o etichetă anume mă satisface. Sunt doar eu cel care face toate astea. Sunt actor, regizor, scriitor, profesor la UNATC și tată. Iar de câțiva ani, să tot fie vreo cinci, șase, susțin frecvent conferințe, workshopuri, în spații și cu oameni care nu au neapărat legătură cu teatrul: cu cercetători în biologie, cu medici, cu oameni de afaceri, manageri sau consultanți din domeniul bancar. Oameni care la rândul lor lucrează cu oameni și care au nevoie de experiența mea. Și asta mă bucură. Prezența mea la TED vine după o serie de conferințe, de întâlniri publice. Simt că prezența și informațiile mele ajută oamenii și asta mă împlinește. Știi cum mă numesc ei la aceste întâlniri? Expert în comunicare. Titulatura asta s-a lipit de mine prima oară când am făcut parte dintr-un proiect european coordonat de Institutul Victor Babeș. Mai adăugăm și asta la înșiruirea rolurilor mele sociale! (râde) În plus, sunt și vicepreședintele unei asociații de comunicare academică interdisciplinară care se numește chiar COMUNIC și la ale cărei serii de conferințe care se vor deschide în septembrie la Institutul Victor Babeș îi invit pe toți cei interesați.

Workshop cu Liviu Lucaci

Să vorbim și despre actorie și actori.

La ora actuală în România sunt actori excelenți pe toate palierele de vârstă, de la 18 la 90 de ani. Am făcut spectacole ca regizor, am călătorit în turnee ca actor, am întâlnit actori excelenți. Acuma, lauda asta de sine – noi, românii, avem actori buni! – o poți verifica în momentul când au loc întâlniri internaționale. Când actorii români se întâlnesc cu actori din alte țări și lucrează împreună, atunci poți vedea cum stăm cu adevărat. Spre exemplu, am participat la o întâlnire a 18 școli de teatru din Europa. La astfel de evenimente iese în câștig cine e mai viu, mai adaptabil, cine are principiile mai clare. O spun sus și tare: studenții de la UNATC se descurcă excelent la astfel de întâlniri. Sunt adaptabili, coagulează în jurul lor colective, știu să propună lucruri care să intereseze pe toată lumea. Arma lor este adevărul relației, adevărul care se naște din întâlnirea a doi oameni care se deschid unul către celălalt. Ca să luăm un alt exemplu, dintre actorii care au participat anul trecut în filmele selecționate la Festivalul Internațional de la Cannes, conform statisticilor, 10 % sunt români. 10 % dintre toți actorii participanți la Cannes sunt români, vă dați seama ce spune asta despre școala de actorie, în condițiile în care la Cannes participă filme de pe toate continentele? Dintre aceștia, nu vreau să spun câți sunt absolvenți ai UNATC, ca să nu sune prea tare a laudă. Așa că noi, românii, stăm bine cu Actoria pe planeta asta! 10%! E o statistică zdrobitoare! E de bine! (râdem)

Liviu Lucaci la UNATC, alături de studenții săi

Spune-ne câte ceva și despre studenții tăi!

Lucrez la Licență, la Arta Actorului, cu un grup de oameni extraordinari. Dornici să învețe, tineri care trec prin niște transformări rapide pe care le plătesc cu interesul lor. Sunt energici, îndrăzneți, pasionali, creativi! Cât te costă, pe tine ca om pe parcursul procesului, atâta face, ca să zic așa! Și au înțeles asta. Sunt oameni implicați, mereu în competiție cu ei înșiși și care au entuziasm. Și asta mă bucură foarte tare! Aștept foarte multe de la ei și sunt convins că vor avea de dăruit multe. Mai e nevoie să spun că sunt fericit că i-am întâlnit?

Poate că vestea cea mai importantă, pentru toți elevii care sunt în formare în momentul ăsta în România, este că, prin eforturile UNATC, suntem foarte aproape de a introduce teatrul ca materie în școli și licee. Asta cred că e vestea cea mare, pentru că jocurile teatrale – cele care îți dau încredere în tine, te ajută să relaționezi cu ceilalți, cu tine însuți/însăți – odată introduse în programa școlară la ciclul primar, gimnazial și liceal, vor schimba profilul absolvenților noștri, vor schimba un pic sufletele acestor oameni; coeziunea socială va crește, încrederea lor în propriile proiecte și aspirații se va consolida; vor fi mai relaxați, mai îndrăzneți, cu mai puține frustrări, vor fi dispuși colaborării, vor fi voioși. Cetățeni pregătiți să preia, dar să și abandoneze sarcini, atunci când e nevoie – jocurile teatrale te învață și asta – să te eliberezi de poverile inutile. Trebuie să știi să ieși, când e cazul, din rolul tău social, atunci când sarcina s-a încheiat. Introducerea jocurilor teatrale și a teatrului în învățământul românesc reprezintă un pas uriaș înainte și o reușită a UNATC despre care se va vorbi mulți ani de aici înainte. Suntem foarte aproape și sprijin din toate puterile această schimbare.

Educația în Grecia Antică avea ca țel formarea de cetățeni liberi și fericiți și cred că nu era rău. Jocul teatral te ajută să înveți cum să preiei rolurile care ți se distribuie în societate, să te eliberezi la nevoie de ele, să știi cum să treci dintr-unul într-altul și, în felul ăsta, să te apropii de împlinirea ta ca om; să tinzi, adică, spre fericire, în condițiile libertății și ale asumării de responsabilități. Teatrul este un instrument extraordinar în educație. Nu e vorba de a forma actori, e vorba de a forma oameni. Asta mi se pare vestea cea mare: introducerea teatrului în învățământul românesc.

Ca artist, ce te interesează, ce te mână în luptă?

Am o mulțime de proiecte. Anul trecut am început un proiect la UNATC, Centrul Cinetic, care se numește EU. SHAKESPEARE. Proiectul a fost compus din diverse scene din Shakespeare în care apărea un singur actor, Costin Dogioiu. Proiectul se desfășura într-un context tehnologic avansat. Ideea era următoarea: utilizarea acestei tehnologii de ultimă oră – filmarea în direct, mixajul sunet și video în direct, utilizarea animației, a proiecțiilor și a materialelor video și așa mai departe – pe o idee care pe mine mă urmărește de câțiva ani. Multe dintre personajele lui Shakespeare își compun propria lume. Asta este o chestiune care la Shakespeare este foarte evidentă. Adică, pentru a-și atinge scopurile, ele propun celorlalte personaje o variantă al lumii care slujește scopurilor pe care vor să le atingă. Hamlet se preface nebun pentru a-și induce în eroare unchiul, Richard III joacă toate stările posibile pentru a induce lumea în eroare și a cuceri tronul Angliei, Rosalinda se preface că e altcineva pentru a fi aproape de alesul inimii ei. La Shakespeare, travestiul și propunerea de realitate sunt procedee frecvent întâlnite. Cu alte cuvinte, personajele de forță, personajele ingenioase propun celorlalte personaje din piesă să trăiască realitatea lor, realitatea pe care aceștia și-o confecționează pentru a-și atinge scopurile. Ei nu se mulțumesc cu realitatea existentă, ci propun alte variante de realitate. Cu alte cuvinte, o lume virtuală.

Aici am făcut eu mariajul cu tehnologia. Am construit, de exemplu, o scenă în care Richard III se află într-un studio de televiziune cu green screen și, în același timp, apare proiectat pe un stadion, el vorbind în direct lumii de pe stadion. Așadar, vorbește lumii din studio și lumii de pe stadion în același timp. Lumea din studio, publicul de teatru, vede această realitate contrafăcută, vede mistificarea. Cei de pe stadion, lumea din piesă, nu o realizează. Sunt multe personaje shakespeariene care sunt actori în propriile lor vieți. Evident e un procedeu de teatru răspândit și la alți autori. Travestiul este des întâlnit în comedii. Nu este vorba despre asta, ci despre faptul că personajele shakespeariene produc realitatea care le convine, la modul conștient, iar ceilalți se luptă să supraviețuiască în realitatea produsă de un astfel de personaj care mistifică lumea. Sună cunoscut? Nu e un fenomen prin care trece și lumea de azi? Cred că aici tehnologia își are sensul. Așa am făcut eu legătura. Altfel, să faci proiecții de dragul proiecției în spectacolele de teatru nu mă impresionează, niciodată nu m-a impresionat etalarea tehnicii în sine. În schimb, însă, atunci când un personaj, din nevoia de a subjuga sau din dorința de a ajunge pe tron, face ca realitatea să se schimbe sub ochii noștri, utilizând tehnologia de ultimă oră, atunci da. Atunci înțeleg cum gândul lui reușește să modifice lumea. Tehnologia vine să îi pună gândul în practică. Asta m-a interesat în EU. SHAKESPEARE și pentru asta am apelat la tehnologia sofisticată.

A fost un proiect interesant pe care vreau să îl duc mai departe. În momentul în care ai un monolog cum e A fi sau a nu fi” și în fața ta se află un actor în carne și oase care începe să rostească monologul și apoi îl vezi proiectat pe un ecran enorm, urmărit fiind de camerele de supraveghere, după care, cel din fața ta, în carne și oase, începe să dispară, lumina se stinge treptat pe el până la beznă, iar el continuă să vorbească, ca și când ar fi în direct, filmat pe ecran pentru a se stinge și el la final, începi să te întrebi: Unde se termină realitatea și unde începe ficțiunea? Cele două nu mai pot fi separate ușor. Cine a creat pe cine? Îmi doresc să fac un spectacol pe această idee a realității-ficțiune, în care tehnologia să ajute. Până la urmă, fake news-urile fac parte din existența noastră cotidiană și ne afectează profund viețile. La asta cred că e bună tehnologia: să îți dea puteri sporite cu care să-ți duci gândul până la capăt.

În „Micul infern”, la TNB

Cum crezi că va arăta spectacolul de teatru de mâine?

Eu cred că spectacolul de teatru se va întoarce către sursă. Oameni pe scenă urmăriți de alți oameni, încercând să-și rezolve problemele. Au fost multe lucruri îndrăznețe în ultimele decenii, încercări meritorii, însă majoritatea s-au stins de la sine, s-au uscat, ca niște exerciții de stil grațioase, dar lipsite de seva necesității. Cu cât te îndepărtezi de origine, ramura se stinge. Viul teatrului stă în faptul că se petrece aici și acum, cu oameni în fața altor oameni, măcinați de probleme, de întrebări. De asta teatrul rezistă în fața filmului, în fața televiziunii, a oricărui lucru care are nevoie de mediere.

Anticii credeau în puterea prezenței – de multe ori povestesc asta în conferințele pe care le susțin. Dacă un lucru merită transmis, nu îl scriu, ci vin în fața ta și ți-l spun. Efortul de a fi în carne și oase în fața ta certifică importanța a ceea ce vreau să îți spun. În felul ăsta, plătesc cu prezența mea adevărul și dau greutate vorbelor mele.

Scrisul este prima dovadă că voi muri! Că nu voi mai putea fi de față ca să îți transmit ce am de transmis. Câtă vreme adevărurile sunt vii, ele sunt cel mai bine slujite de prezență. Asta înseamnă că merită spuse și că tu meriți să le primești. E o întâlnire între doi, în care unul oferă, iar celălalt primește. E un dar. Cu asta câștigă teatrul. Cu prezența. Prezența este cel mai tare ingredient al teatrului și ea nu poate fi concurată de nimic altceva. Prezența unui om viu în fața altui om viu, respirând o vreme împreună. Restul sunt artificii, nuanțe, mode, tendințe. Despre asta este vorba, despre prezență și despre adevăr nemijlocit.

În spectacolul „Amor Amar”

Din această perspectivă, cum a fost lucrul la montarea spectacolului „Cum se cuceresc femeile” de la Teatrul Metropolis?

Acolo am făcut un lucru dificil deoarece o parte din spectacol sunt scene de film, iar cei din scenă vorbesc cu cei de pe ecran, care le răspund la rândul lor celor din scenă. E tot un dialog realitate ficțiune. De fapt, sunt două realități, filmul și teatrul, două convenții care se întâlnesc. Știam de la început că îmi asum un mare risc, deoarece aceste două convenții se ucid, uneori, una pe alta, se sugrumă. Cu ajutorul lui Claudiu Bleonț, actor de film și de teatru deopotrivă și făcând un balans între cele două convenții – foarte important de spus este că am făcut parteneriat cu un regizor de film, eu am regizat partea de teatru, iar Tudor Jurgiu e cel care a filmat toate scenele proiectate, am dus cu bine proiectul la capăt. În spectacol sunt secvențe de film, realizate în platoul de filmare, ca la orice film. Apare și un personaj de film, Humphrey Bogart, jucat de Angel Popescu, care îi dă sfaturi personajului principal din piesă..în fine, sunt multe situații anapoda și foarte comice. Împreună cu Tudor Jurgiu și echipa de actori și de oameni de cinema am reușit să ducem la capăt acest proiect de teatru-film de care sunt foarte mândru. Se joacă cu succes, e un text de Woody Allen, e al doilea spectacol al meu pe un text de Woody Allen. Primul meu spectacol pe un text de Woody Allen a fost făcut la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești. Sper ca în curând să pun în scenă și un al treilea text. Am fost mereu un fan Woody Allen. La primele două montări am fost și co-traducător al textului.

„Cum se cuceresc femeile”, la Teatrul Metropolis

Care este titlul celei de-a treia dintre piesele lui Woody Allen pe care vrei să o montezi?

Se numește „Riverside Drive”. E șoseaua care mărginește golful New York-ului, de acolo își ia titlul. O piesă în trei personaje, o comedie simpatică, până când devine neagră cu totul, personajele întâlnindu-și propriile limite. Pentru mine Woody Allen este un mare satiric. Un autor care ne pune în lumină nevrozele.

Unde vei monta această piesă?

Sunt în discuții cu un teatru, încă nu pot da mai multe amănunte. Ca actor, însă, am scos înainte de vacanță o premieră, se numește „Amor Amar” de Pierre Sauvil, spectacol în care joc la Teatrelli, în regia lui Mircea Cornișteanu. Și…sper ca la anul să apară romanul la care lucrez de zece ani…

Lucrezi la un roman!

Da, de zece ani. Asta a fost o constantă.

Bănuiesc că nu ne spui titlul, încă.

Pot să spun doar că e un roman care acoperă 80-90 de ani de istorie a României și a Bucureștiului. M-am documentat mult pentru romanul ăsta. Am făcut cercetări, interviuri cu oameni care au trăit vremurile despre care e vorba în roman, am călătorit. Suntem cine suntem pentru că ne tragem din înaintașii noștri. Mulți oameni se întreabă de ce viețile lor azi sunt supuse atâtor încercări. Dacă te uiți puțin în spate, începi să înțelegi! Sunt de acord cu Alexandru Paleologu care spune că literatura este, în primul rând, memorie. Romanul meu este despre un București pe care nu l-am cunoscut.

Ce îți place să faci în timpul liber?

Să călătoresc, să citesc, să cunosc oameni, să îmi petrec timpul cu prietenii, să învăț lucruri noi. Încerc să mă pun, atât cât pot, în acord cu mine.

Problema societății contemporane este atomizarea, mulți dintre contemporanii noștri se simt izolați, pierduți, fără rădăcini. Nu te poți simți izolat când faci parte dintr-o tradiție. Ca profesor la UNATC, ca actor român, eu mă simt ca făcând parte dintr-o tradiție vie. (Liviu Lucaci)

18
/04
/22

București, 15 aprilie 2022 – Editura Corint vă invită la dezbaterea pe marginea cărții Capcana lui Tucidide. Mai pot evita Statele Unite și China războiul? de Graham Allison, volum de referință în domeniul relațiilor internaționale, publicat în imprintul Corint Istorie. Evenimentul are loc luni, 18 aprilie, ora 19.00, la librăria Humanitas Cișmigiu.

17
/04
/22

După succesul internațional al romanelor „Tatuatorul de la Auschwitz”, vândut în peste 7 milioane de exemplare, și „Călătoria Cilkăi”, Heather Morris a primit invitația să meargă în Israel pentru a descoperi istoria a trei surori, supraviețuitoare ale lagărului Auschwitz-Birkenau.

13
/04
/22

Nominalizat la prestigiosul Man Booker Prize, „Lumea în flăcări” de  Siri Hustvedt, recent apărut la Editura Polirom, este un roman magistral pe tema percepţiei, prejudecăţilor, dorinţei şi luptei unei femei pentru afirmarea în conştiinţa publică.

11
/04
/22

Editura Polirom anunță apariția unui titlu-eveniment în cadrul prestigioasei sale colecții de traduceri din literatura universală, „Biblioteca Polirom”: „Poemele posibile. Antologie (1966-1975)” de José Saramago, traducere din limba portugheză și note de Simina Popa, volum publicat cu prilejul centenarului nașterii marelui scriitor portughez, laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1998).

07
/04
/22

Joi, 7 aprilie, ora 19.30 Editura Humanitas Fiction vă așteaptă în Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) pentru lansarea romanului Ultimii cai din stepă de Maja Lunde recent apărut în traducerea Ivonei Berceanu în colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu, un nou roman care face parte, alături de bestsellerurile internaționale Istoria albinelor și Istoria apelor, din tetralogia schimbărilor climatice.

06
/04
/22

Odată cu începerea războiului, oamenii și companiile s-au unit pentru a face bine. Donațiile au fost făcute atât în mod direct, cât și prin SMS, în social media ori pe site-urile asociațiilor. Însă există un loc unde, de peste 8 ani, cei care vor să facă fapte bune se întâlnesc cu cei care au nevoie de ajutor.

30
/03
/22

La editura Humanitas Fiction va apărea în curând romanul „Așteptări” de Anna Hope. Aceasta este cea de-a doua carte a autoarei publicată în România, după bestsellerul „Sala de bal”.

23
/03
/22

„Oamenii lui Putin. Cum a recuperat KGB-ul Rusia și apoi a atacat Occidentul” de Catherine Belton este considerată una dintre cele mai actuale investigații despre ascensiunea lui Putin și a sistemul putinist instaurat la Kremlin. Cartea este disponibilă acum și în limba română, la Editura Litera.