PORTRET Înainte ca o mare parte din planetă să trăiască aproape ca într-o distopie şi să fie obligată să stea în casă, sud-coreeanul Bong Joon Ho, cel mai discutat cineast al ultimului an, şi-a presărat întreaga filmografie cu personaje nevoite să îşi ducă viaţa sau să se ascundă în locuri închise.
Un articol de Ionuţ Mareş|16 aprilie 2020
Metafora puternică a vieții în subsol la care sunt condamnate unele personaje traversează toată filmografia lui Bong Joon Ho, devenit celebru în întreaga lume la începutul anului, când a făcut istorie și a câștigat cu „Parasite” Premiul Oscar pentru cel mai bun film, după ce în 2019 obținuse Palme d`Or la Festivalul de la Cannes.
Este condiția existențială din care personajele situate cel mai jos în ierarhia socială ar vrea să evadeze, doar că diferite circumstanțe le țin pe loc. Iar asta produce frustrare și resentiment și îndeamnă deseori la acțiuni violente, necesare supraviețuirii.
În aspirația spre un alt statut al acestor oameni stă de altfel motorul filmelor cineastului sud-coreean, interesat în toată opera sa de discrepanțele din societatea sud-coreeană, dar care se aplică în același timp multor țări, în special dintre cele dezvoltate.
În „Parasite”, cel mai important twist se bazează tocmai pe descoperirea pe care o face familia invadatoare: în subsolul casei luxoase pe care o ocupă prin șiretlicuri stă ascuns de câțiva ani un bărbat, soțul menajerei familiei bogate pe care ei reușiseră să o îndepărteze.
Și tocmai acest bărbat care își petrece viața în izolare și căruia îi este de asemenea invadat mediul atacă ambele familii, în clasica secvență sângeroasă dinspre final.
Însă ieșirea sa la lumină nu înseamnă că subsolul în care s-a ascuns rămâne liber: locul îi este luat de capul familiei Kim, posibil pentru totdeauna.
În plus, însăși inventiva familie Kim își duce viața într-un demisol mizer, cu fereastra plasată la nivelul străzii și gata să fie inundat la o ploaie mai puternică.
La Bong Joon Ho, spațiul definește personajele. Locul în care trăiesc le marchează clar statutul. De aici și atenția pentru orice tip de clădire din filmele sale, precum și mișcările de cameră – panoramări verticale sau orizontale care produc surprize pentru spectator, relevă simetrii sau plasează mai bine personajele în decor.
În filmul său de debut, o comedie neagră lansată în urmă cu 20 de ani, „Barking Dogs Never Bite” (2000), acțiunea se desfășoară exclusiv în interiorul sau în apropierea unui bloc modest de locuințe. Firul narativ este construit în jurul unui tânăr profesor terorizat de lătratul unui câine dintr-un apartament pe care nu poate să îl identifice.
Aventura sa îl duce inevitabil și în subsolul clădirii – unde trăiește un bărbat fără adăpost și unde omul de serviciu al blocului se pare că își ascunde plăcerea de a găti și degusta carne de câine.
Subsolul este astfel locul unde se manifestă cele mai ciudate și mai întunecate dorințe. Spațiul de unde ies personajele care amenință și în cele din urmă destabilizează cursul obișnuit al vieții.
Poate cel mai puternic simbol de acest fel se regăsește în „The Host” (2006), unul din marile sale filme, despre un monstru care iese din râul Han din Seul și atacă oameni.
De această dată, orașul întreg devine un spațiu din care e imposibil de evadat, iar apa de unde apare creatura și canalizările în care încearcă să se ascundă familia aflată în centrul poveștii constituie un mare subsol. O lume subterană necunoscută și înspăimântătoare. Un labirint depotrivă periculos și protector în care oamenii se luptă să rămână în viață.
Ideea izolării și a imposibilității de evadare definește în întregime un alt film al său, „Snowpiercer” (2013), un SF în care supraviețuitorii unui experiment climatic care a distrus omenirea sunt închiși într-un tren ce călătorește prin lume și în interiorul căruia apare un nou sistem de clase sociale.
Tot un fel de izolare, presupusa detenție injustă a fiului său, o determină pe eroina din „Mother” (2009) să înceapă o anchetă pe cont propriu pentru descoperirea autorului crimei pentru care a fost băgat la închisoare fiul său. O crimă care a fost comisă într-o clădire abandonată și care a fost observată de un bătrân sărac, care își trăiește viața într-o cocioabă.
Deși metafora subsolului este mai puțin prezentă în „Memories of Murder” (2003), al doilea său film și cel care l-a conscrat în lumea cinematografiei de autor internaționale, prima secvență îl arată pe protagonistul anchetator în timp ce descoperă cadavrul unei femei într-un șanț acoperit de la marginea unui drum printre câmpii de cereale.
Imaginea semi-întunecată cu trupul gol neînsuflețit și ascuns în acest mic loc subteran îl va bântui pe polițist și este cadrul declanșator al misterului care nu va fi elucidat nici până la final și care întreține suspansul întregului film.
O imagine definitorie pentru opera de până acum a lui Bong Joon Ho, maestrul fricilor, aspirațiilor și slăbiciunilor noastre.
