INTERVIU Ludmila Cvikova, directorul artistic al competiţiei internaţionale de lungmetraje a Festivalului Anonimul, vorbeşte despre cele şase filme selectate în acest an şi despre invitatul special, cineastul Serghei Lozniţa.
Un articol de Ionuţ Mareş|1 august 2019
Ludmila Cvikova se ocupă din 2008 de selecția filmelor din competiția internațională de lungmetraje a Festivalului Anonimul din Sfântu Gheorghe, care va avea loc între 5 și 11 august. Ea este totodată unul dintre programatorii Festivalului de la Rotterdam și ai Festivalului de la Busan. O perioadă a condus Departamentul de Programare Internațională al Institutului de Film de la Doha. A mai colaborat cu festivalurile de la Karlovy Vary și Locarno.
Cele șase filme din competiția internațională sunt:
WORKING WOMAN – Michal Aviad (Israel)
THE BEST OF DORIEN B. – Anke Blonde (Belgia)
TRANSNISTRA – Anna Eborn (Suedia, Danemarca, Belgia)
THE FATHER – Kristina Grozeva și Petar Valchanov (Bulgaria, Grecia)
TEHRAN: CITY OF LOVE – Ali Jaberansari (Iran, Marea Britanie, Olanda)
MONȘTRI. – Marius Olteanu (România).
Invitatul special al ediției a 16-a este regizorul Serghei Loznița, care va primi „Trofeul ANONIMUL pentru contribuția sa la frumusețea cinematografiei universale”. Publicul va putea să vadă o retrospectivă de șapte titluri din filmografia sa. Seghei Loznița va susține și un masterclass.
Programul complet al festivalului poate fi consultat aici.
Ionuț Mareș: Cum ai conceput competiția din acest an?
Ludmila Cvikova: Este amuzant, pentru că în fiecare an ar trebui să fie un proces similar, dar de fiecare dată este complet diferit. Am o listă de filme pe care mi le-aș dori, pentru că văd multe filme de-a lungul anului. Unele sunt filme minunate. Sunt filme și regizori care îmi plac.
În același timp, sunt foarte deschisă. Și cred că publicul de la Anonimul este deschis la descoperiri. Încerc să fac un amestec în fiecare an. Încep să discut cu Miruna Berescu, directorul festivalului, prin februarie, când trimit o listă cu filme pe care mi le-aș dori. Însă dacă te uiți la ea peste cinci luni, poate fi cu totul diferită.
Poate că din lista inițială mai rămân unul sau două titluri. Și asta pentru că sunt multe aspecte implicate.
Bineînțeles, unul dintre ele este că unii agenți de vânzări sunt nebuni și cer mii de euro pentru două proiecții, ceea ce este absurd, în special pentru festivaluri mici ca acesta. Uneori renunțăm la un titlu pentru că, deși este un film frumos, nu avem bani pentru el. Așa că uneori abandonăm un film și pur și simplu căutăm altul din motive practice.
Vrem să avem titluri proaspete. Sunt bucuroasă că am reușit să obținem filmul care a câștigat la Festivalul de la Karlovy Vary. Este vorba de filmul bulgar „The Father”, de Kristina Grozeva și Petar Valchanov. Sunt două voci foarte speciale din Bulgaria. Sunt inteligenți și minunați. Este fantastic că putem să le arătăm filmul în premieră în România, la scurt timp după Karlovy Vary. Cred că se întâmplă lucruri interesante în cinematografia din Bulgaria, pentru că vedem aproape în fiecare an câteva filme foarte bune.
Competiția este întotdeauna este un amestec, inclusiv de genuri. Și cred că știu puțin și gustul oamenilor de la Anonimul. Dar nu vreau să le fac întotdeauna pe plac. Vreau să îi și provoc uneori.
Care ar fi acel gust?
Cred că publicului de la Anonimul îi place ceea ce numim cinema de artă. Nu cred că ar fi mulțumit cu filme comerciale, ar fugi de ele. Dar există varietate și în acest cinema de artă, cinema de autor, deși nu aș vrea să folosesc acest din urmă termen, pentru că atunci când ne referim la regizorii tineri, nu vorbim încă neapărat de autori.
Când vorbești de amestec, te referi la un amestec de cineaști la început de drum și cineaști deja consacrați?
În mare măsură, aleg nume nou-apărute, în ascensiune. Nu neapărat regizori la primul sau la al doilea film, dar foarte des așa se întâmplă. Este vorba în primul rând de un amestec de genuri.
În competiția din acest an există un documentar, „Transnistra” (r. Anna Eborn), care într-un fel ar putea fi confuz pentru public, pentru că este un exemplu fantastic al graniței dintre documentar și ficțiune. Este un film frumos. Am fost surprinsă că a câștigat premiului publicului la Rotterdam. Este realizat de o regizoare suedeză, care a petrecut mult timp în regiune. Mi-a plăcut pentru atmosferă, pentru felul în care sunt arătați tinerii, pentru culoarea locală. Mi-a amintit într-un fel de Delta Dunării. M-am gândit că în special localnicii și tinerii s-ar putea recunoaște cumva.
Mai sunt alte două filme realizate de femei. Filmul belgian „The Best of Dorien B”, de Anke Blondé, și filmul israelian „Working Woman”, de Michal Aviad.
Sunt foarte mândră de acest lucru. Sunt foare bucuroasă că, în total, avem patru regizoare. „The Best of Dorien B” este o mare descoperire, în special pentru că cea care interpretează personajul principal nu este actriță, este artistă. Ea duce filmul în spate. Filmul are un umor special, bizar, deși tratează chestiuni serioase ale vieții, probleme existențiale. Este un film foarte special. Îl recomand puternic. A fost un fel de descoperire a mea pentru Rotterdam, iar acum începe să câștige multe premii. Sunt foarte bucuroasă că am putut să îl aducem.
Apoi este filmul israelian, care este puțin mai spre comercial. Dar este o poveste directă. Este unul dintre cadourile mele pentru public, chiar dacă tratează de asemenea un subiect serios, cum este hărțuirea sexuală. Este un film foarte bine realizat, iar actrița este bună. Se menține la limitele unui film de gen, iar în același timp este foarte abordabil pentru public.
Ce poți spune despre filmul din Iran, „Tehran: City of Love”, de Ali Jaberansari?
Este de asemenea un film foarte special. Citisem deja scenariul, pentru că a fost susținut de Hubert Bals Fund (al Festivalului de la Rotterdam – n.r.). Încă din scenariu am văzut că este un subiect îndrăzneț. În film nu se vede atât de mult, dar în scenariu era mai vizibil – homosexualitatea, care în țări ca Iranul este interzisă și non-existentă. Dar este foarte subtil. Este un exemplu de cinema iranian modern, cu oameni din orașe în căutarea iubirii, în povești diferite.
Este produs de Babak Jalali, care este un alt cineast iranian tânăr și talentat. Ali Jaberansari și Babak Jalali aparțin de fapt diasporei iraniene. Amândoi locuiesc la Londra, dar fac în continuare filme în Iran. Ali Jaberansari va veni la Anonimul și sunt și eu curioasă să aflu cum au primit permisiunea să filmeze în Iran. Este un regizor foarte talentat.
Ca în fiecare an, în competiție există și un film românesc. La această ediție, „Monștri”, de Marius Olteanu.
Am descoperit filmul în toamnă, la Les films de Cannes à Bucarest, festivalul lui Cristian Mungiu (unde a fost prezentat în proiecție închisă, pentru festivaluri și distribuitori – n.r.). I-am spus de atunci (lui Marius Olteanu – n.r.) că mi-a plăcut. Un alt film special. M-am bucurat că a ajuns la Berlinale. Atinge un subiect interesant și o face de asemenea într-un mod subtil. Este un regizor talentat.
Invitatul din acest an este Serghei Loznița, unul din marii regizori ai lumii, care ne place amândurora. De ce crezi că este un cineast atât de special?
Pot să vorbesc de relația mea specială cu Serghei. La începuturile sale, Serghei era doar regizor de filme documentare. Odată i-am invitat unul dintre filme la Rotterdam. Cred că era vorba de „Blockade” (2006), despre asediul asupra Leningradului. Era de asemenea făcut doar din materiale de arhivă.
Mi-a spus atunci că are un nou proiect, care cred că a devenit primul lui film de ficțiune, „My Joy” (2010). A citit pasaje din scenariu la Festivalul din Rotterdam. Atunci a început prietenia noastră.
Mi se pare fantastic. Îl respect foarte mult ca cineast și ca om, pentru că este profund analitic. Este foarte sensibil la ceea ce se întâmplă în fosta sa țară, Ucraina, și în Rusia. Și nu se teme să își spună opinia. Are un fel de activism, dar nu știu dacă i-ar plăcea acest cuvânt. Este sensibil la situația politică, așa cum, în opinia mea, ar trebui să fie artiștii.
Ce îți place cel mai mult la Anonimul – la festival și la locul unde se desfășoară?
Îmi plac țânțarii. Abia aștept în fiecare an să fiu mușcată de ei (râde – n.r.). Știi ce îmi place? Seara, când introduc filmele (în camping – n.r.) și mă uit la întunericul întins din fața mea, sunt atât de plină de așteptări. Este un sentiment fantastic. Îmi place publicul, și acesta nu e un clișeu. Le spun asta de fiecare dată. Cred că este un public extraordinar.
PS: De trei ani sunt selecționerul competițiilor de scurtmetraje de la Anonimul, unde am devenit coleg cu Ludmila Cvikova (Ionuț Mareș)
