Mă numesc Toma Andrei. Ziua operației
https://www.ziarulmetropolis.ro/ma-numesc-toma-andrei-ziua-operatiei/

„Eu am fost Toma. Un băiețel de nici trei ani, cu vise mari și cu o familie minunată. M-am luptat cu o boală nemiloasă, dar nu am învins.

Obrajorul tau ne ingrijoreaza din nou. Acolo, deasupra maxilarului inferior, am vazut chipul tumorii. Arata ca o carie aurie inflorita pe interiorul obrazului. Mi-e mila de tine cand te vad asa. Slab, nervos, cu falca umflata si vesnic nemultumit. Probabil durerea asta te face sa te trezesti in miezul noptii plangand. Imi pare rau ca […]

Se zice că un croitor iscusit măsoară de 7 ori și taie o singura data. Nu știu cum stă treaba în cazul unui chirurg bun. Voi afla astăzi, pe la orele 18.00, 19.00, după extragerea tumorii suprarenale. Eram programat pentru ora 10.00, dar doctorii au decis să-mi mai prelungeasca un pic așteptarea. Și foamea. Va trebui să îndur foamea până la noapte, iar eu sunt cam rău de foame, fac urât. Sunt mic și rău, dar am un zâmbet irezistibil.

„Oxygen”, o producție Teatrelli care reunește teatrul, proiecțiile video, muzica live și dansul contemporan, într-un concept original semnat de actorii Antoaneta Cojocaru și Daniel Pasacariu, va avea o reprezentație specială, ca spectacol-invitat în cadrul Festivalului Europes Nomades. Au Levant de L’Europe chiar în această seară, de la ora 20.00, pe scena Théâtre Aleph din Ivry-sur-Seine, Franța.

Ne-am reîntors la țițirel, miercuri seara, după mai bine de o săptămână de absență. Aici ploua incet, era vânt. În drum spre Bambino Gesu, îl ascultam pe tati, care-mi vorbea de realismul magic al acestor locuri. Si cred că are dreptate, există o magie aici, în aer. Te simţi altfel, te transfigurezi de cum păşeşti in Roma.

Duminică am fost la muzeu pentru o scurtă incursiune in mintea întortocheată a lui Leonardo Da Vinci. Doar că fără titirel și mami, epuizați după cele aproape zece zile de spitalizare. Pe drum, ne-am oprit cu Alessandro, tatăl lui Lorenzo, la un showroom auto. Cam scumpe mașinile de acolo, totuși, pentru buzunarele noastre pline cu caramele.

Dragul meu țițirel, Acum o lună veneam cu tati la Roma, să fim și noi alături de tine și de mami, pe durata tratamentului. Crede-mă, am impresia că a trecut deja un an de atunci!

Iată ca a sosit timpul sa ne confruntăm si cu primele rezultate ale tratamentului. Maine și poimâine vom afla cum reacționeaza organismul meu la chimioterapie. Așa au anunutat-o doctorii pe mama, înainte de demararea celei de-a 5-a ședinte, că vom avea parte de un "bilancio provvisorio".

Era aproape dupa-amiaza în această fotografie in care aparem toți 4 dupa întâlnirea cu Papa Francisc. Lui tata nu-i prea place sa fie prins în poze, se ferește mereu, de aceea avem puține instantanee impreuna. Bumba, lipita de mama, bombănea că de obicei și ne înnebunea cu matematica ei: "Tati, cat fac 70 + 5? Îmi spui? Când imi spui? Dar 70 cu cât e mai mare decât 60? De ce nu-mi spui? Vrei sa număr din 10 in 10 până la 100? Dar când mă înveți sa număr și din 5 in 5? Poți să mi spui?"

Apoi, lucrurile au luat o întorsătură nedorita. Tati a descoperit că durerile constante pe care le resimtise in ultimele zile in zona toracelui erau semnul unei boli grave, apărută pe fondul stresului și imunității scăzute.

De‑acum eram tot timpul împreună, titirelul, mama, tata şi cu mine, titirelul cu toanele lui, noi, ceilalţi trei, cu nelinistile și micile noastre bucurii.

Ceea ce n-am stiut eu și Bumba înainte să ajungem la Roma era că mancarea noastră preferată coincide cu chintesenta bucătăriei italiene. N-ați crede, judecând dupa alura mea skinny, că mă pun primul la masă și termin ultimul, că nu las nimic în farfurie și că cer de fiecare data porție suplimentara.

Mulți ani după aceea, înainte de a-și duce pentru prima dată baiețelul la cinematograf, Toma avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată când părinții l-au dus la Vatican să facă cunoştinţă cu Papa Francisc.

"Colunga lui Trei ani", așa i-am spus de vreo două, trei ori până am prins ideea. De fapt așa credeam că i se spune Columnei lui Traian, despre care tata îmi povestea ieri dupa-amiază, în timp ce ne plimbam prin centrul Romei. Am ieșit un pic cam îmbufnată in fotografie, asta și pentru că nu mi place să apar în poze cu statui.

Am văzut târziu filmul despre Stephen Hawking (2014), 'The theory of everything'. Era, cred, prin septembrie anul trecut. Ieri, după ce am ajuns la 'Casa Peter Pan', unde Toma își va petrece (alaturi de noi) următoarele 18-24 de luni, mi-am amintit de rolul impresionant reusit de Eddie Redmayne in acest film.

Pentru următorii doi ani, acest loc minunat va fi casa noastră. Nu știu cât de încântați sunt tata și Bumba, care vor ajunge aici vineri, însă eu și mama (a participat aseară la un prim curs de limba italiană) adorăm deja "căsuța lui Peter Pan". Poate și pentru că stăm la etajul al treilea al clădirii, unde camerele au denumiri de constelații, și pentru că urcăm cu liftul.

Finalul lui 2018 ne-a reamintit brutal că una dintre principalele însușiri ale omului a fost (și va rămâne) omenia. La trei zile după Crăciun, mergeam cu băiețelul nostru, Toma, la Marie Curie pentru o presupusă infecție a mandibulei. O infecție care nu ceda în fața antibioticelor. Rezultatul ecografiei, după vreo 7 ore de așteptat pe holurile reci, a fost necruțător: tumoare!

Era aproape de miezul zilei, când doamna doctor a hotărât că nu mă va mai externa astăzi din cauza unei dureri de burtică ce m-a sâcâit întreaga noapte. "Așa că Țițirelul s-a bucurat degeaba", a concluzionat mama, "nu a sosit încă timpul să-ți cunoști noii prieteni de la Casa lui Peter Pan, mai amânăm pentru câteva zile".