Macbeth. Shakespeare la multiplex - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM „Macbeth” (2015), al doilea lungmetraj al regizorului australian Justin Kurzel, este o adaptare destul de fidelă celebrei piese a lui Shakespeare, având pe afiş două staruri fără reproş – Michael Fassbender şi Marion Cotillard. În ciuda unor excese vizuale, filmul transmite forţă şi grandoare.

Un articol de Ionuţ Mareş|16 octombrie 2015

Ecranizare destul de fidelă narativ celebrei piese a lui Shakespeare, „Macbeth”, prezentat în Competiţia oficială de la Cannes în acest an, este al doilea film al regizorului australian Justin Kurzel, care a debutat în 2011 cu un lungmetraj rulat şi premiat prin festivaluri, „Snowtown”.

„Macbeth” îi are în prim-planul distribuţiei pe Michael Fassbender şi Marion Cotillard, doi actori europeni suficient de cunoscuţi şi distribuiţi şi la Hollywood pentru a aduce la proiecţii şi ceva public de multiplex, care se prea poate să ia pentru prima dată contact cu Marele Will, fie şi într-o astfel de formă adaptată parţial sensibilităţii momentului.
Însă filmul este departe de a fi unul din duzina de producţii de mall, şi asta pentru că Justin Kurzel, împreună cu talentatul şi explozivul său director de imagine Adam Arkapaw („Animal Kingdom”, „Lore”), se fereşte de simplificări şi rezistă tentaţiei comercialului.

Mai mult chiar, i se poate reproşa regizorului că apasă puternic pedala auteur-ismului, până într-acolo încât uneori, la nivel vizual, scapă filmul din mână şi alunecă pe panta unui senzaţionalism al imaginii.

Atât în teatru, cât şi în cinema, principala provocare în revenirea asupra unei scrieri celebre a unui autor clasic este fidelitatea faţă de spiritul respectivei opere, şi nu atât faţă de povestea pe care o livrează. De aceea, unele dintre cele mai reuşite puneri în scenă sau pe marele ecran sunt cele care propun o viziune originală, radicală formal a regizorului, dar care nu trădează sensul real al sursei inspiratoare.

Este şi cazul filmului regizat Kurzel, care nu doar că urmează cu suficientă devoţiune plot-ul piesei şi păstrează în bună parte limba engleză arhaică, dar reuşeşte să redea forţa teribilă şi ideile strălucitoare care străbat capodopera lui Shakespeare, o alegorie ce conţine deopotrivă comentariu politic potrivit oricărei epoci istorice, filosofie cât pentru un întreg tratat de specialitate şi o fină analiză a psihologiei umane, în care nuanţele şi oscilaţiile – şi nu binomul alb-negru – sunt predominante.

Atent la textura fiecărui cadru şi la detaliile de scenografie şi cu înclinaţii vizibile spre naturalism, Kurzel este preocupat de a restitui o anumită grandoare, iar pentru asta pune la bătaie un arsenal vizual şi sonor care serveşte, până la un punct, atmosferei dominate de sentimentul damnării, de violenţe şi de emoţii colosale la care se pretează universul shakespearian.

În scenele de exterior, natura, deşi prezentă în plan secund, în fundal, este deseori neliniştitoare, ameninţătoare (vânt, ceaţă, cer întunecat), reflectând stările de tulburare permanentă ale personajelor. În interior, este vizibilă grija pentru coregrafie (în scenele cu multe personaje) şi o mizanscenă menită a amplifica de asemenea trăirile personajelor, aşa cum este în cazul izolării lui Macbeth după ce ajunge rege – camera tronului, cu noul lider în mijloc, este filmată în cadre ce sugerează singurătatea protagonistului.

Fassbender este suficient de versat pentru a-şi lăsa chipul străbătut de trăiri profunde dintre cele mai contradictorii (de la raţiune la nebunie – rostirea celebrei replici „O, full of scorpions is my mind”, urmată imediat de inegalabilul rânjet, este demnă de ţinut minte), iar Cotillard joacă cu aceeaşi siguranţă şi convingere setea de putere şi recâştigarea conştiinţei.

Kurzel găseşte echilibrul delicat între artificialitatea inerentă şi asumată a unei astfel de ecranizări (varianta lui Orson Welles din 1948 se derula în întregime într-un decor de mucava) şi imersiunea serioasă într-o lume perenă a patimilor atotoputernice.
Deşi nu îndeamnă spectatorul să ia distanţă critică faţă de ceea ce i se oferă şi vede pe marele ecran, cineastul australian distrage totuşi atenţia prin preaplinul cu care defilează în unele secvenţe – momentele de luptă din prima parte primesc o nefericită şi mult prea apăsată intervenţie regizorală exprimată în special prin ralantiuri, în timp ce confruntarea finală este îmbibată de un portocaliu roşiatico-apocaliptic mult prea pronunţat.

Distribuit de Odeon Cineplex, „Macbeth” poate fi văzut în cinematografe începând cu 16 octombrie.