CRONICĂ DE FILM Există filme de stare, filme de idei şi filme de subiect (şi diverse combinaţii între ele). Programate a fi lansate în curând în cinematografe, „Madre” (2019), al spaniolului Rodrigo Sorogoyen, şi „Corpus Christi” (2019), al polonezului Jan Komasa, sunt în primul rând filme de subiect.
Un articol de Ionuţ Mareş|17 septembrie 2020
Sunt filme jucate bine, cu toate nuanţele la locul lor, corect regizate, dar cu câte o premisă care cere din partea spectatorilor un prea mare grad de suspension of disbelief. Iar dacă nu eşti dispus să le accepţi convenţia, întreaga lor construcţie narativă se dovedeşte extrem de firavă şi se poate prăbuşi oricând.
Probabil că nu le-aş fi comentat împreună, dacă nu le-aş fi văzut în două seri consecutive şi dacă nu aş fi avut aceeaşi senzaţie, deşi sunt realizate în stiluri diferite: sunt filme care se bazează mult prea tare pe scenariu, cu care defilează ca o realizare originală.
Începutul din „Madre” este de fapt un scurtmetraj din 2017 cu care Rodrigo Sorogoyen a făcut furori prin festivaluri şi gale de premiere, obţinând chiar o nominalizare la Oscar. Debutul este o mostră de cinema de suspans de cel mai înalt nivel: un plan-secvenţă în care o femeie din Spania, asistată de mama sa, vorbeşte la telefon cu băieţelul său de şase ani, care aparent se află singur, pierdut de tatăl său, pe o plajă din Franţa, aproape de graniţa spaniolă.
După acest început realmente impresionant, povestea este mutată zece ani mai târziu, iar protagonistă este aceeaşi femeie, stabilită de mult timp în respectiva regiune de coastă din Franţa, în speranţa că îşi va găsi totuşi băiatul. Disperarea sa a făcut-o cunoscută în zonă ca femeia ciudată care îşi caută copilul.
Aşa că atunci când dă pe plajă peste un adolescent de 16 ani despre care pare să creadă că ar putea fi băiatul său şi de care începe să se apropie, apar întrebări fireşti: Ce s-a întâmplat totuşi în cei zeci ani şi de ce nu l-a abordat mai repede, pentru că băiatul trăieşte cu familia nu departe de barul de la malul mării unde femeia lucrează ca manager şi chelneriţă, deci era imposibil să nu-l fi descoperit până atunci?
O explicaţie ar putea fi – iar aici e marea slăbiciune – că Rodrigo Sorogoyen, autor al scenariului împreună cu Isabel Peña, avea nevoie pentru poveste pur şi simplu de sugestia că băiatul ar simţi o atracţie sexuală pentru misterioasa femeie care îl cercetează insistent, ceea ce ar complica relaţia şi ar face-o mai ofertantă cinematografic.
Odată lansate aceste piste, filmul devine un simplu joc al cărei unic scop este presupusa aşteptare pe care vrea să o inducă privitorului în legătura cu felul în care evoluează legătura celor doi – Când va face femeia pasul decisiv şi îi va împărtăşi băiatului bănuiala sa? Cât de mult va îndrăzni să se apropie adolescentul de ea? Sunt sau nu mamă şi fiu?
Iar pe acest traseu previzibil Rodrigo Sorogoyen mai presară diferite digresiuni narative menite a da consistenţă unei poveşti care altfel s-ar susţine cu greu şi unor personaje nu foarte elaborate.
Miza este mică, iar filmul nu reuşeşte să depăşească artificialitatea premisei sale, în ciuda unei regii pe alocuri impozante – mişcări de cameră în stilul lui Terence Malick, cadre frumoase cu marea, interpretări naturaliste convingătoare.
O problemă similară are şi lungmetrajul polonez „Corpus Christi”, nominalizat la Oscar la categoria „Cel mai bun film internaţional”.
Un tânăr proaspăt eliberat dintr-un centru de detenție îşi caută un loc de muncă, aşa că ajunge într-o mică localitate în alt capăt al ţării. Profitând de o conjunctură neaşteptată, se dă drept preot şi îi ia provizoriu locul bătrânului şi bolnavului paroh.
Înainte de asta însă, aflăm nu doar că este un dur (în detenţie, îi place să îi chinuie pe cei mai slabi), dar chiar are şi aspiraţii de preoţie (interpretează cu patos cântece bisericeşti), pe care nu şi le poate împlini din cauza cazierului său (aşa cum îl atenţionează preotul închisorii, al cărui ucenic îl place să fie).
Mărturisesc că premisa m-a făcut să gândesc la ce-ar fi realizat Hitchcock dintr-un astfel de subiect – întregul film ar fi fost construit pe suspansul că falsul preot poate fi oricând demascat, iar identitatea sa de moment ar fi trebuit impecabil susţinută de orice detaliu al poveştii, pentru a fi pe deplin convingătoare.
În schimb, pentru scenaristul Mateusz Pacewicz şi, implicit, pentru regizorul Jan Komasa, riscul că impostura protagonistului poate fi dezvăluită e secundar – nici un localnic nu pare să aibă o problemă cu stilul complet nonconformist al tânărului preot de a ţine slujbele şi ritualul spovedaniei. Cel puţin nu într-atât de mult cât să îi pună la îndoială poziţia – o propunere pe care mi-a fost greu să o accept.
Abia în partea a doua sunt introduse câteva personaje (un fost coleg de închisoare ajuns întâmplător în acelaşi loc, doi poliţişti) care ar putea să dea în vileag escrocheria, însă şi aceste piste sunt abandonate uşor şi nu fac decât să evidenţieze caracterul artificial al scenariului.
Realizatorii sunt mai degrabă interesaţi de câteva idei la îndemână, care converg spre denunţarea prezenţei puternice a religiei (catolice) în societate (una din obsesiile cinematografiei poloneze a ultimilor ani): Ce înseamnă de fapt credinţa? Cât de naivi sunt oamenii? Cum se manifestă harul?
Iar pentru a le susţine, filmul dezvoltă câteva fire narative (o poveste de iubire, trauma printre localnici a unui recent accident de maşină) încărcate de un psihologism nu foarte stimulant. Sigur, interpretarea lui Bartosz Bielenia are magnetism, iar regia lui Jan Komasa nu e lipsită de o anumită forţă şi de unele alegeri inspirate, însă toate astea nu sunt suficiente pentru a face din „Corpus Christi” un mare film, aşa cum păreau să sugereze multe din reacţiile de după premiera de la ediţia din 2019 a Festivalului de la Veneţia.
„Madre” este distribuit în România de Transilvania Film, iar „Corpus Christi” – de Bad Unicorn.
