Între 14 şi 20 martie, Festivalul Internaţional de Film Experimental Bucureşti BIEFF va împărtăşi publicului din România cele mai provocatoare titluri de la Berlinale Forum Expanded.
Un articol de Liliana Matei|16 februarie 2016
Pierre Huyghe, unul dintre cei mai mari artiști conceptuali contemporani, Anton Vidokle, fondatorul celei mai mari platforme curatoriale de artă contemporană – e-flux – și Bjørn Melhus, artist vizual german de referință, sunt câteva dintre numele momentului în arta vizuală și cinema-ul experimental mondial ale căror lucrări vor fi aduse în premieră la Bucureşti.
Programul Rebranding Humanity reunește filmele de la Berlinale și discută, alături de programul Digital Dystopias din competiția internațională, condiția umană în contextul actual în care manifestări specifice omului lucrează împotriva umanității. Fie că este vorba de forme de guvernare dictatoriale, de abuzuri la adresa identității religioase și culturale sau de intervenții dezastruoase asupra mediului, filmele distilează viziuni artistice angajate care trag un semnal de alarmă prin înfățișarea unor traiectorii distopice (și uneori post-apocaliptice) ale omenirii.
Un amestec de realitate și ficțiune ni se înfățisează în Untitled (Human Mask), filmul artistului vizual Pierre Huyghe, prezentat în 2015 la Metropolitan Museum of Art, New York. Pornind de la povestea reală a maimuței dresate să lucreze ca ospătăriță, spre amuzamentul clientelei, artistul o suprapune unui decor distopic, undeva în zona interzisă a dezastrului nuclear de la Fukushima. Figura singuratică, ce apare drept unică supraviețuitoare a unui dezastru nuclear, ne atrage atenția asupra pericolului reducerii ființei umane la baza sa biologică, cauzat de politica mondială de a pune avantajele energiei nucleare mai presus de siguranța oamenilor pe care ar trebui să îi servească.
Viitorul omenirii, într-o perspectivă utopică ce promite nemurire și înviere, este abordat de Anton Vidokle, fondatorul e-flux, în This Is Comos, o narațiune complexă concentrată pe operele filosofului rus Nikolai Fedorov, gravitând în jurul ideilor indestructibilității energiei și a potențării condiției umane drept concepte-cheie ale cosmismului, orientare contemporană comunismului. Filmul este construit ca un colaj vizual și auditiv, intrerupt la intervale de timp de ecrane roșii cu un așa-zis efect terapeutic. Creația lui Vidokle invită la reflecție asupra prăpastiei etice ce se ascunde dincolo de visul de a ridica omul la o condiție considerată superioară.
And on a Different Note este o intimă observație a comportamentului uman în situații de criză. Autorul, Mohammad Shawky Hassan, este un expat egiptean ce locuiește în New York și care experimentează primăvara arabă din țara natală, expunându-se unui flux interminabil de talk-show-uri politice egiptene. Șuvoiul auditiv transpune spectatorul în lumea interioară a regizorului, alienat față de propria țară, față de identitatea sa națională și în final față de sine însuși.
Programul Digital Dystopias anunță că viitorul promițător previzionat de evolutia economică și tehnologică, întrezărit în zorii modernității, nu va avea loc. Alături de această conștientizare, era digitală pune la dispoziția artilștilor și noi instrumente de a construi vizual un viitor copleșit de fragilitatea existenței umane.
Un one-man show de mare clasă, filmul Freedom & Independence, al lui Bjørn Melhus, o caricaturizează pe cunoscuta capitalistă Ayn Rand, drept stareţa domnului Freedom şi a doamnei Independence, personaje trimise în prima ţară din lumea a treia. Repetând mecanic platitudini raţionale şi teologice, cei doi protagonişti scot în evidenţă, fără să-şi dea seama, mania de îndoctrinare capitalistă, în timp ce îi prezic inutilitatea inevitabilă. Retorica lor reductivă, de a striga şi a răspunde, este juxtapusă cântecului şi dansului celui mai sigur şi constant Adevăr din viaţă: moartea.
Transformând subtil fibra ADN-ului arhitecturii, Ulu Braun creează în Architektura o distopie digitală literală, post-apocaliptică, post-capitalistă, unde clădiri din baloane de săpun stau alături de biserici ruinate transformate în parcuri auto. Fiind o parabolă pentru generaţiile viitoare, pune sub semnul întrebării dacă minunea arhitecturală alchimică a urbanizării – şi efectele ei estetice şi de mediu – reprezintă o moştenire care merită primită.
Habana, din filmul distopic prin excelență al lui Edouard Salier, serveşte drept punct de aterizare pentru a experimenta direct o lume în ruină. Filmul oferă o investigaţie rapidă a Cubei sub asediu, unde forţe tehnologice superioare (non)umane au impus legea marţială locuitorilor capitalei. Habana, imortalizată într-o elegantă cinematografie clar-obscură, unitară (şi digitală), reflectă un prezent infiltrat de un viitor imaginat.
În prevestitorul The Invention of the Desert, al lui Thibault Le Texier, peisajul s-a schimbat complet spre digital, iar clipuri demo virtuale cu imobiliare (acasă, serviciu, recreativ) înlocuiesc lumea noastră dispărută. Complacerea omenirii în optimizarea existenței prin tehnologie a devenit catalizatorul temerii distopice supreme: Inteligenţa Artificială subjugă specia umană, iar existenţa noastră nu mai este luată în calcul.
Cum îşi poate imagina cineva viitorul într-o ţară insulară totalitară precum Coreea de Nord, unde trecutul atestă un prezent în care (r)evoluţia şi progresul sunt suprimate? Pentru renumitul artist român Mihai Grecu răspunsul vine din interior, aşa cum filmul lui, The Reflection of Power oglindeşte meditativ puterea absolută şi megalomană a statului. Singure şi golite de prezenţa umană, monumentele dictatoriale emană o neclintită folie-de-grandeur care începe să fie înghiţită încet de un potop de dimensiuni biblice.
Un loc cu granițe și legi confuze. Personaje captive într-o existență ale cărei limite le depășesc pe cele cuprinse de camera de filmat. Așa arată lumea din Arab League Park din Casablanca în care ne conduce artista vizuală Randa Maroufi. În The Park, acțiunile încremenite în gesturi de schimb, așteptare și agresiune sunt jucate urmărind o partitură dirijată de artistă, care folosește compoziția pentru a explora realitatea. Dar și această realitate este virtuală, pentru că scenele provin dintr-un repertoriu de auto-reprezentări violente găsite pe Internet. Artista le repetă vocabularul. Violența, ne spune ea, este un limbaj, iar interpretarea sa ține de context. (Inès Bouaillon). Acest film este prezentat în parteneriat cu Le Fresnoy – Studio National des Arts Contemporains.
