În anul 1933, atunci când Nichita se năştea la Ploieşti, în lume se întâmplau câteva evenimente majore.
Un articol de Monica Andronescu|31 martie 2023
În anul 1933, atunci când Nichita se năștea la Ploiești, în lume se întâmplau câteva evenimente majore. Hitler e numit cancelar al Germaniei, Roosevelt devine cel de-al 32 președinte al Statelor Unite, Einstein părăsește Germania nazistă, unde lucrurile se precipitau pe un făgaș ireversibil, și se stabilește în Statele Unite, un nou record mondial pentru cel mai lung zbor într-un avion este stabilit de două femei, Frances Marsalis și Helen Richey…, iar Ginger Rogers și Fred Astaire apar în primul lor film.
Anul 1933, când în ultima zi de primăvară, adică pe 31 martie, se năștea cel ce avea să devină poetul unei generații, poetul unei lumi, poetul necuvintelor… a fost un an destul de darnic. În februarie s-au născut actorul Victor Rebengiuc și muzicologul Iosif Sava, în mai, actorul George Constantin, iar în noiembrie regizorul Lucian Pintilie…
Dar povestea lui Nichita a început ceva mai devreme. În anul 1917, generalul-maior Nikita Vasilievici Cereaciukin s-a refugiat cu familia, mai întâi, în Turcia, apoi, în România, la Constanţa şi, din 1926, la Ploieşti. În această familie se naște Tatiana Cereaciukina, la Voronej, în Rusia, și ea e cea care se va căsători cu Nicolae Stănescu, un meșteșugar și comerciant din Ploiești. Tatiana avea preocupări artistice, cânta la pian și provenea dintr-o familie educată, cu un tată fizician și general, un tată al cărui nume a fost Nikita… Din această intersecție de destine s-a născut, pe 31 martie, Nichita Hristea Stănescu.
„Biografia poetului e opera lui”, spunea Nichita. „Eu încerc, în spatele acestei opere, să creez un personaj. Un autor posibil al versurilor mele. Dacă ele au un caracter – ca orice poezie lirică – metafizic, încerc să fac din personajul meu un personaj concret, fizic. Mă bizui foarte mult pe amintiri răzleţe, care, de ce să n-o spunem, nu prea au o mare legătură cu opera. Epica cea mare e înlăuntru, în spirit, iar nu pe stradă, pe caldarâm”.
N-am să reiau acum un traseu biografic bine-cunoscut, un traseu care a început cu un copil căruia îi plăcea să se joace în mahala, cu un adolescent frumos care a scris prima poezie în liceu, atunci când și-a trăit și prima iubire, care a trăit anii complicați ai războiului, ai foametei, ai instaurării comunismului, ai naționalizării locuinței… Nichita e rebelul care nu se supune vremurilor lui, care scrie, iubește, trăiește și bea cu patimă. Într-o lume a cenzurii pe toate planurile, într-o lume a interdicțiilor, Nichita era nebunul risipitor… Fără locuinţă sigură, îmbrăcat modest, el e poetul care, atunci când își primeşte salariul de la Gazeta literară, acolo unde inițial a fost angajat corector, apoi redactor cu jumătate de normă, iar mai târziu de la România literară, îşi invită generos prietenii la Casa scriitorilor sau la o cârciumă din cartier… El e poetul marilor risipiri. N-am să reiau traseul publicării volumelor de poezii care au marcat nu doar istoria literaturii și a culturii române, ci au trasat urme adânci în ADN-ul unei generații întregi. Prefer să redau o parte dintr-un dialog pe care, în urmă cu câțiva ani buni, l-am purtat într-o după amiază de primăvară însorită, cu unul dintre oamenii care l-au cunoscut îndeaproape și i-au fost prieteni. Cu unul dintre oamenii care i-au fost aproape atunci când, în acea seară de decembrie, a fost dus la spital, de unde nu s-a mai întors niciodată. Mircia Dumitrescu. Mircia Dumitrescu, unul dintre cei mai importanţi graficieni din România, cel care i-a fost prieten apropiat lui Nichita și care i-a ilustrat o mare parte din operă, spune frânturi dintr-o poveste fără Feți-Frumoși, dar cu o casă fără clanţă la uşă… în spatele căreia se deschidea lumea lui Nichita Stănescu… Cel care credea că prietenia nu suportă mediocritatea.
„Prietenia e un lucru sfânt”, spunea Mircia Dumitrescu. „Nu poţi să fii mediocru într-o prietenie mare. Şi asta e un lucru fantastic. Mulţi se laudă azi cu prietenia lui Nichita. Nichita era prieten cu toată lumea, se spune, dar eu mai degrabă l-am considerat un magister. Am învăţat de la el, l-am ascultat… Mai mult am desenat în casă la el. Am câteva desene de atmosferă. Desenele sunt, după mine, elocvente, pentru că redau atmosfera şi sunt acolo toate personajele din jurul lui, de la soţie, la familia Covaci, toată existenţa lui…”
- Ce iubea cel mai mult Nichita?
- Ei, ce iubea… (râde). Limba română. Era poliglot în limba română. Mă fascina cum îi ieşeau cuvintele, cum găsea cuvintele… Mă bucur că am putut fi în preajma lui.
- Cum era Nichita între prieteni?
- Normal. Era atât de dăruitor, atât de cald şi grijuliu cu sufletul celorlalţi, încât fiecare dintre noi am rămas marcaţi pentru că am vrut să devenim mai buni sau măcar cum ne vedea el. Ne pierdeam puţin în ridicarea asta pe care ne-o făcea el. Ne ridica mult. Nu exista om faţă de care să nu găsească cuvântul potrivit şi-l lovea exact cu acel cuvânt care îl ridica. Nu cred că există om de care să fi vorbit vreodată ceva rău. Nici chiar de cei care-l jigneau. Nu ţinea minte. Poate o fi suferit puţin, poate, dar nu am văzut că ajungeau la el cuvintele rele. Nu-l marca răutatea altora. Ceea ce e greu, mai ales acum… Tare mult aş vrea să fie aici, în lumea asta, pentru că în lumea în care a fost, oricât de rău era, parcă era mai bine, speram în cultură mult mai mult decât sperăm astăzi.
- Şi credeţi că ar fi avut acelaşi destin dacă ar fi trăit astăzi? Dacă s-ar fi născut mai târziu s-ar fi schimbat ceva?
- Nu. El ar fi trăit la fel. Că vorbeau unii şi se întrebau cum ar fi dacă ar fi fost ministru. Eu cred că n-ar fi stat o zi la minister, că nu s-ar fi dus deloc. Nichita nu era omul să aibă funcţii, era imprevizibil, de când se scula, viaţa sa era mult mai bogată decât o funcţie. Mă întreb în schimb nu dacă ar fi trăit acum… Mă întreb dacă iubirea pe care ne-o dădea el nouă şi noi lui – pentru că cel puţin o parte din noi îl adulăm şi astăzi – nu ar fi fost mai mercantilă. Înainte cuvântul avea mult mai mare impact. Acum ne uităm la televizor, toţi vorbesc, iar cultura a trecut undeva într-un plan absolut secundar…
- Ce era magic la Nichita?
- Totul. De când intrai. Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea aşezată pe jos şi o masă cu şase scaune bonanza – pe care şi alea cred că i le dăduse cineva – şi un dulăpior bonanza… Dar bătălia, vorbele, ideile… Era un loc unde te informai şi puteai să ştii tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte… Veneau şi generali de Securitate şi oameni foarte mari, erau şi mediocri mulţi care se vânturau pe acolo. Vă daţi seama că dacă era un om care n-avea clanţă la uşă… Împingeai uşa şi intrai în casă, pur şi simplu. La fel se întâmpla şi când locuia dincolo, pe Grigore Alexandrescu, la dna Covaci, avea o căsuţă în spate pe strada aia, dar viaţa se petrecea în spaţiul public. Ţin minte o imagine când cineva a venit şi i-a zis: „Fii atent că ăsta e general de Securitate„. La care Nichita a zis: „Păi mai bine să audă un general de Securitate decât să audă vreun mic căţel care cine ştie cum îmi răstălmăceşte vorbele…”.
- Era loc pentru discreţie în lumea asta?
- Ce înseamnă discreţie? Vorbeam tot, n-aveam nimic de ascuns. Acum vorbim de discreţie altfel. Mi-aduc aminte că odată, când am intrat, eram într-o salopetă şi o purtam peste haine şi muncisem vreo două-trei zile. Şi m-am dus la Nichita să-i cer ceva de mâncare. M-am dezbrăcat de salopetă şi el s-a speriat, a crezut că mă dezbrac în pielea goală. Cu toată lumea care era acolo. Şi pe urmă s-a liniştit brusc când a văzut că eu mai am ceva pe dedesubt. În fond, era un pudic. Dar nu avea nimic de ascuns.
- Povestiţi-mi o întâmplare care vă bântuie şi acum!
- E una care mă bântuie rău de tot. Groaznic. Mi-a dat telefon şi a zis „Vino repede!”. Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele. Şi mi-a zis: „Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora.” El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci aşa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la spital. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu ştia cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e aia pe care o ştie lumea…
- Ce pierde cineva care nu citeşte un vers de Nichita în viaţa lui?
- Cred că sunt „fericiţi” cei care nu citesc, pentru că nu cad pe gânduri…
