CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră mondială în competiţia Festivalului de la Karlovy Vary, „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, cel mai nou film realizat de Radu Jude, discută într-o manieră neconvenţională masacrul de la Odessa din 1941, comis de trupele române la ordinul lui Ion Antonescu.
Un articol de Ionuţ Mareş|2 iulie 2018
Cu titlul „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (un citat din Mihai Antonescu), noul film al lui Radu Jude, un regizor care de ceva timp reuşeşte performanţa să lanseze un titlu pe an, începe cu un cadru fix de peste două minute cu un fragment dintr-o înregistrare de propagandă cu intrarea trupelor române la Odessa în 1941.
Este un debut abrupt care face legătura cu documentarul-eseu „Ţara moartă” (2017), rezultat din interesul recent tot mai mare al lui Radu Jude pentru documentarea trecutului ascuns al României şi pentru un cinema tot mai politic. În același timp, stabileşte tonul filmului şi ne semnalează că avem de-a face deopotrivă cu o abordare profund anti-spectaculară, solicitant-polemică, şi cu o reflecţie meta-cinematografică.
Însă pentru că Radu Jude a alternat mereu gravitatea cu comicul, tragedia cu deriziunea, a doua secvenţă este un generic jucăuş în stilul lui Godard: în faţa unei vitrine cu arme într-un muzeu, actriţa din rolul principal, Ioana Iacob (o extrem de plăcută descoperire), îşi prezintă numele real, vorbeşte despre personajul pe care îl va interpreta, apoi enumeră alți actori şi membri ai echipei, asta după ce în prim-plan fusese arătată clacheta cu numele regizorului, Radu Jude, şi al operatorului, Marius Panduru, precum şi cu titlul de lucru al filmului, „Pentru asta te-ai născut?”.
Este un alt mod, profund modernist, prin care Radu Jude semnalează, aşa cum o face de la „Aferim!” încoace, că filmul este un construct, un artificiu, iar spectatorul nu trebuie să uite în niciun moment asta.
Imediat transpare o a doua idee dragă cineastului: este imposibil să redai fidel trecutul (protagonista însăși o va spune ca atare ulterior), aşa că orice reprezentare artistică ar trebui să fie de fapt o reflecţie, în care nu contează atât realismul detaliilor, cât ambiția de a surprinde esenţa unui moment, a unui eveniment.
Această neputință asumată este probabil unul dintre motivele pentru care „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” nu este un film de epocă menit a încerca să reconstituie tragedia (de altfel, cât de realist poți să redai uciderea unor oameni?, se mai întreabă personajul central).
Dimpotrivă, este un film de actualitate în care protagonista, Mariana Marin, regizoare de teatru, lucrează la punerea în scenă a masacrului de la Odessa din 1941, pentru un eveniment public, stradal, finanţat de primărie, la care ar urma să se adune simpli spectatori, dar şi cel puţin un reprezentant al autorităţilor (locul ales este parcarea din fața fostului Palat Regal de pe Calea Victoriei din București, nu departe de Piața Revoluției).
Bineînţeles, tentaţia, perfect justificată, este de a vedea în Mariana Marin un alter ego al lui Radu Jude însuşi: un regizor care face un film cu un moment întunecat al istoriei recente, despre care susține nu doar că nu se vorbeşte suficient, dar este chiar negat sau minimalizat de numeroşi români.
Întregul film este străbătut de acest joc de mise en abyme, pe alocuri fascinant. Eroina face din proiect o adevărată obsesie, care pare a-i pune stăpânire şi afecta întreaga viaţă: relaţia cu iubitul aflat în străinătate și cu care vorbește pe Skype (jucat de realizatorul TV Cătălin Ştefănescu), legătura amoroasă cu amantul (Şerban Pavlu), întâlnirile de seară cu prietenii, discuţiile atât cu cei mai apropiaţi colaboratori din echipă (interpretaţi de Alex Bogdan, Ilinca Manolache şi Ilinca Hărnuţ) cât şi cu simpli figuranţi, dar mai ales discuţiile cu responsabilul de cultură din partea primăriei (Alexandru Dabija).
De aici apar însă şi cele mai mari două probleme ale filmului, ambele pornite din scenariu.
Discrepanţa dintre fermitatea şi poziţia tranşantă, nedispusă la compromisuri, arătate de protagonistă şi lipsa de anvergură a punerii în scenă, pentru care se fac pregătiri îndelungate şi minuţioase: un eveniment restrâns, cu desfăşurare unică (un soi de butaforie), la care ar urma să asiste cel mult câteva sute de spectatori (scena ocupă ultima jumătate de oră şi este redată ca o filmare de televiziune). Prin urmare, premisa conflictului care ar trebui să fie motorul filmului pare puţin credibilă şi diminuează din impact.
Apoi, aproape toate dialogurile (inclusiv multe din cele din intimitate cu iubitul şi amantul) sunt despre istorie şi această tragedie la a cărei redare lucrează obsesiv Mariana.
Nu atât aparenta artificialitate a replicilor, de altfel asumată şi întâlnită şi în precedentele filme ale lui Jude, deranjează, cât monotonia pe care dialogurile o induc. Și mai ales lipsa lor de subtilitate. Mariana este primul personaj central dintr-un film de Jude care pare a se lua până la capăt foarte în serios sau cel puțin al cărui comportament nu mai este relativizat prin ironie.
În unele momente, cum sunt de pildă două secvenţe lungi de negociere între protagonistă şi oficialul de la primărie despre ce ar trebui sau nu ar trebui să conţină punerea în scenă, senzaţia este că, prin vocea Marianei, îl auzi vorbind pe Radu Jude însuşi, cel din interviuri şi alte intervenții publice (și că personajul lui Dabija, redat de altfel mai mult caricatural prin felul uneori afectat în care rostește replicile, este doar un artificiu scenaristic folosit pentru un minim echilibru dramaturgic).
„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, un film intelectualist, devine mai mult un mijloc de a exprima un discurs încărcat politic. Însă nu prin foarte multe idei ofertante de mizanscenă sau valențe cinematografice îndrăzneţe (aşa cum se întâmpla în „Aferim!” şi „Inimi cicatrizate” și chiar în „Țara moartă”, unde fiecare fotografie îndemna la reflecție), ci în bună măsură prin ceea ce spun, repetitiv, personajele (apogeul e atins de două replici stridente ale eroinei, precum „Ce fac eu e un demers politic şi educativ” şi „Nu e cazul să fim subtili”).
Acest fapt nu îl face un film foarte stimulant. Dimpotrivă, cred că este primul lungmetraj de ficţiune al lui Radu Jude care îi refuză demonstrativ privitorului plăcerea de a se bucura și de un spectacol cinematografic.
În apărarea unei astfel de opţiuni ar putea fi invocată totuși gravitatea subiectului, care nu ar îndemna la prea multă relaxare. O gravitate accentuată, de pildă, prin intertextualism: insistenţa camerei de filmat, în cadre lungi, asupra unor fotografii de epocă şi asupra unor imagini de arhivă cu orori legate direct sau indirect de momentul istoric discutat sau lectura pe care o face Mariana din diferiți autori (printre care și Isaac Babel).
Acestei seriozităţi, care nu e ferită pe alocuri de riscul de a plictisi, Jude îi contrapune doar câteva mici momente comice, de tipul celor care i-au definit stilul încă de la început. În acest sens, merită menţionate două splendide secvenţe: una în care Mariana şi amantul ei, goi după o partidă de sex, ironizează din afara cadrului o scenă în care mareșalul Ion Antonescu este elogiat în filmul „Oglinda”, de Sergiu Nicolaescu, ce rulează la televizorul din camera lor, şi alta în care protagonista stă aşezată pe un tanc, între figuranţii cu puşti în mână care mimează figuri de dans pe o parodie românească după o melodie de Boney M.
O bună idee de regie, dublată de foarte inspirata alegere a actriței Ioanei Iacob, este totuși cea de a reda neliniștea protagonistei punând-o aproape tot timpul să fie în mișcare, trecând dintr-un loc în altul și vorbind înflăcărată despre obsesia ei. Este o alegere care dinamizează puțin seria dialoguri pe care Mariana le are cu cei din jur. Și, timid, contrabalansează vizual tirada de replici livrești și referințe culturale aruncate înspre public de un personaj sau altul.
„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” este un film fără prea multe nuanţe şi subtilitate, nereuşind să se ridice la înălțimea ambițiilor sale.
