„Mai presus de orice”. Cutremurul din `77, prin ochii cineaştilor
https://www.ziarulmetropolis.ro/mai-presus-de-orice-cutremurul-din-77-prin-ochii-cineastilor/

CRONICĂ DE FILM Difuzat la 4 martie de postul de televiziune Cinemaraton, dar programat în aceeaşi seară şi la Cinematograful Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti, „Mai presus de orice” (1977) este o docudramă mai puţin ştiută, realizată de Dan Piţa şi Nicolae Mărgineanu, despre cutremurul din 1977.

Un articol de Ionuţ Mareş|11 martie 2021

La câţiva ani după filmul care anunţa intrarea în scenă a Generaţiei `70 din cinematografia română, documentarul „Apa ca un bivol negru” (1970), despre marile inundaţii din acel an, unii dintre cineaştii grupului, deveniţi între timp mai experimentaţi, se apropie de un eveniment şi mai traumatizant din istoria recentă: cutremurul din 4 martie 1977.

Producţie a Casei de Filme Trei, „Mai presus de orice” (1977) este realizat de Dan Piţa şi Nicolae Mărgineanu (aflat la primul său film ca regizor, după o importantă carieră de operator), pe un scenariu scris de cei doi împreună cu Iosif Demian (care, alături de Mărgineanu, fusese unul dintre operatorii de la „Apa ca un bivol negru”) şi Dan Mutaşcu.

Într-o perioadă când amestecul de documentar şi ficţiune era cvasi-absent sau accidental într-o cinematografie română atent controlată de autorităţi şi destul de rar întâlnit chiar şi în cinematografia internaţională, Piţa şi Mărgineanu realizează, prin Studioul Buftea, o docudramă motivată de dorinţa declarată de a capta amintirea încă proaspătă a tragediei.

După cum au mărturisit cei doi într-un interviu pentru Cinemaraton, au început prin a filma înmormântarea, într-un Cimitir Bellu plin de lume, cu oameni urcaţi şi în copaci, a lui Toma Caragiu şi Alexandru Bocăneţ (morţi în cutremur), unde Victor Rebengiuc a citit un discurs emoţionant. Momentul apare în a doua parte din „Mai presus de orice” şi este una dintre cele mai puternice scene – un document vizual istoric.

Apoi, Piţa şi Mărgineanu au început pregătirile ca pentru un film de ficţiune – scrierea unui scenariu şi adunarea echipei tehnice şi a distribuţiei, astfel că în toamna lui 1977 au filmat mai multe scurte poveşti, întretăiate în montajul final, ca şi cum ar fi avut loc în noaptea tragediei, printre dărâmături.

Filmul combină astfel imagini pur documentare cu numeroase scene reconstituite cu actori şi care reuşesc să depăşească artificialul inerent unei astfel de convenţii şi să dea o senzaţie de autentic. În afara apropierii temporale de momentul cutremurului, efectul se datorează, bineînţeles, în primul rând regiei. Dar este şi rezultatul imaginii naturaliste semnate de Anghel Deca şi Florin Mihăilescu, al decorurilor impresionante ale scenografului Virgil Moise, care a creat un set inclusiv în zonele cu clădiri dărâmate, al montajului alert al Cristinei Ionescu, conceput să reflecte degringolada acelei seri fatidice, şi al unui bogat design de sunet (Andrei Papp).

Însă pentru ca părţile de reconstituire să fie şi mai eficiente şi realiste, filmul începe cu un montaj de imagini cu zonele devastate din Bucureşti (în paralel, pe coloana sonoră, câteva acorduri muzicale tragice sunt continuate cu un comentariu în bună măsură informativ, dar rostit pe un ton avântat de Ion Caramitru; acelaşi ton îl vom regăsi şi la final, când sunt incluse, probabil la intervenţia cenzurii sau pentru a anticipa o potenţială cerinţă, şi câteva secvenţe cu vizitele cuplului Ceauşescu printre clădiri şi la unii supravieţuitori).

De altfel, pe întreg parcursul filmului sunt inserate cadre cu dărâmături, surprinse, aşa cum informează un insert, de operatori ai Studioului Sahia (de filme documentare) şi ai Televiziunii Române. Asta face ca uneori trecerea de la realitate la reconstituirea ei să fie derutantă, destabilizatoare (chiar dacă imaginile de documentar sunt alb-negru, iar restul, color).

Tot în prima parte sunt incluse fragmente de interviuri, realizate în spital, cu unii dintre supravieţuitori, de diferite vârste şi categorii sociale. Printre ei îl recunoaştem şi pe scriitorul Romulus Rusan, care îşi povesteşte, cu luciditate, experienţa din noaptea seismului.

Sigur, momentele de ficţiune pot ridica o dilemă etică (pe care de altfel Nicolae Mărgineanu o şi exprimă într-un fel în interviul pentru Cinemaraton): Oare nu este problematic să imaginezi, atât de aproape de tragedie, diverse poveşti – e drept, inspirate din realitate – şi să le plasezi într-un cadru atât de dramatic? Cât e de moral să faci un film despre o astfel de catastrofă?

Deşi are doar 80 de minute, filmul e populat de numeroase personaje şi îmbină diverse fire narative scurte – de la un miner care participă cu devotament la salvarea unui bărbat de sub dărâmături, un fotograf omniprezent şi un grup de studenţi care coboară într-un subsol după un coleg şi până la un pilot care îşi caută soţia dintr-un loc în altul şi un inginer care îşi lasă familia singură, în faţa blocului, pentru a ajuta echipele de intervenţie.

Totul e făcut să redea nu doar emoţia momentului tragic, cât mai ales solidaritatea, fără a aluneca prea tare în triumfalism (cu excepţia finalului deja menţionat). Aceeaşi solidaritate e reflectată şi de secvenţele cu colegii actori ai lui Toma Caragiu – Victor Rebengiuc, Ion Caramitru, Ion Besoiu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Mircea Diaconu – care îşi joacă propriile roluri şi care sunt filmaţi, în scene de reconstituire, mai întâi în faţa blocului dărâmat al artistului, apoi în jurul unei mese, pe scena unui teatru, vorbind despre el. Scenele sunt dublate, în plan non-ficţional, de momentul înmormântării (unde, în afară de unii dintre cei deja enumeraţi, îi mai vedem pe Gina Patrichi, Tamara Buciuceanu, Forry Etterle, Dan Nuţu şi alţii, cu toţii îndureraţi).

În mod surprinzător, se găsesc puţine informaţii publice despre acest film, a cărui soartă ar merita cercetată în arhive. În „Istoria filmului românesc” a lui Călin Căliman este doar menţionat, iar din cele două cărţi cu şi despre Dan Piţa şi din volumul despre Nicolae Mărgineanu de la Editura Noi Media Print pare să lipsească.

În materialele promoţionale transmise presei, difuzarea „Mai presus de orice” pe Cinemaraton a fost prezentată ca „premieră absolută” (probabil era o referire la premiera la televiziune), iar pe un site dedicat acestei docudrame se menţionează că filmul a fost „interzis în România, fiind considerat prea șocant pentru publicul afectat de catastrofă”.

De altfel, diverse baze de date online, mai mult sau mai puţin credibile, reiau acelaşi fragment dintr-un text al criticului Călin Stănciulescu care ar fi apărut în „România liberă” în 1992 şi care spune că „din rațiuni de psihologie a publicului și refuzat la cel mai înalt nivel al cenzurii vremii, filmul nu a mai apărut pe ecrane”. Însă, într-un interviu recent pentru Radio România Cultural, regizorul Dan Piţa a afirmat că filmul a apucat totuşi să fie difuzat mai multe zile în câteva mari oraşe, înainte de a fi retras.

O relansare binevenită a unui film atipic – o operă unicat în cinematografia română din perioada comunistă.

Filmul a mai putut fi văzut şi în toamna lui 2020, în cadrul proiecţiilor online organizate de Cinema Union.

22
/11
/21

„Titane”, cel mai șocant film al anului, ajunge în cinematografele din România din 3 decembrie, distribuit de Independența Film. Catalogat drept thriller psycho-sexy, „Titane” a stârnit valuri de șoc la Cannes, mai mulți spectatori pierzându-și cunoștința în timpul proiecției.

22
/11
/21

Primele trei filme din seria „Matrix” vor fi difuzate de Warner TV în luna decembrie, în așteptarea celui de-al patrulea lungmetraj, „Renașterea/ Resurrections”, care va fi lansat în preajma Crăciunului.

22
/11
/21

Viaţa grea din Gaza, violenţele asupra palestinienilor din teritoriile ocupate, agresiunile asupra femeilor în lumea arabă sau problema refugiaţilor se numără printre subiectele tratate de o serie de documentare care completează programul ediţiei din acest a Festivalului Filmului Palestinian.

17
/11
/21

Regizat de britanicul Edgar Wright, „Last Night in Soho” (2021) stă pe o idee grozavă. Ia un reflex des întâlnit al multora dintre noi, idealizarea unei anumite perioade, şi îl aruncă în aer cu stil.

10
/11
/21

CRONICĂ DE FILM Mi-e neaşteptat de greu să scriu despre „La civil” (2021), deşi e un film pe care am fost nerăbădător să îl văd. „Waiting for August” (2014), documentarul cu care a debutat Teodora Mihai, regizoare din Belgia, dar de origine română, m-a impresionat când l-am văzut şi încă îi port o amintire puternică.

04
/11
/21

Ce-mi place foarte mult la cinema-ul furios al lui Nadav Lapid este că nu ştii niciodată unde te va duce şi în ce fel te va învălui. Singurul lucru pe care poţi să îl anticipezi este că vei fi surprins. Nu-ţi rămâne decât să te laşi purtat de ideile sale neconvenţionale şi incomode.

01
/11
/21

CRONICĂ DE FILM În „A Hero” (2021), noul său lungmetraj, câştigător ex-aequo al Grand Prix la Cannes, regizorul iranian Asghar Farhadi îşi recâştigă inspiraţia creatoare care l-a consacrat printre marii autori de cinema contemporani.