Mai țineți minte comunismul?
https://www.ziarulmetropolis.ro/mai-tineti-minte-comunismul/

Pe 21 decembrie 1989, începea Revoluţia la Bucureşti. Era, aşadar, începutul schimbării. La 28 de ani distanţă, vă propunem să aruncăm o privire în urmă şi să ne amintim de unde venim.

Un articol de Alina Vîlcan|21 decembrie 2017

Rândurile care urmează sunt o rememorare a comunismului, așa cum ni se arată acesta în volumul colectiv Și eu am trăit în comunism (editura Humanitas, 2015), coordonat de Ioana Pârvulescu. Am extras câteva fragmente care consemnează viața de zi cu zi în Arcadia comunistă, cu lipsurile de atunci, întunericul, tristețea sau anecdotele vremii. Iată cum a fost!

Nicăieri nu-i mai bine ca acasă!

Și eu am locuit în Arcadia comunistă.

Încercam să simt că nicăieri nu-i mai bine ca acasă. Era așa:

Lampa-calorifer. În anii 80 au fost destule ierni în care caloriferele erau golite, ca nu cumva să înghețe apa în ele și să plesnească țevile. Când mă întorceam din autobuzul înghețat în mansarda înghețată, aprindeam lampa. Era o lampă veche, cu abajurul metalic, solid, vopsit maroniu. Stăteam lângă lampă și-mi încălzeam mâinile, înghețate și ele, la abajur. Era cald, dar nu fierbinte, așa că-mi puteam ține degetele învinețite până se dezmorțeau și se făceau roșii. Era singura sursă de căldură din casă. Apoi începeam să mă dezbrac de multele haine de stradă și să mă îmbrac cu și mai multele haine de casă. La culcare mă dezbrăcam de multele haine de casă și mă îmbrăcam cu multele haine de culcare, dintre care nu lipsea o căciulă. (Ioana Pârvulescu)

La rând, la spălat. Când, în ceasul de seară hărăzit apei calde, se auzea strigătul de luptă al doamnei Andrei (cerberul etajului și al cărții de imobil) – a venit aaapa caaaldăăăă –, prima care dădea buzna în baie era, firește, Ana, domnișoară cu plete superbe și cârlionți bogheți. După care urma, natural, Tania, de felul ei o naiadă adoratoare de valuri înspumate. Bineînțeles că, atunci când, în ultimul sfert de oră, îmi venea și mie rândul, abia dacă mai apucam să mă spăl pe cap și să mă limpezesc cu apa deja recișoară. Așa că m-am lecuit pe viață de adăstatul aristocratic în cadă. (Dan C. Mihăilescu)

Orașul nostru iubit

Și orașul meu iubit era în Arcadia comunistă. Arăta așa:

În fugă. Aveam ore la seral și iarna plecam spre casă, cu o colegă, pe o beznă perfectă. Firește, pe jos era zăpadă înghețată, iar drumul avea o ușoară pantă. Când trecea o mașină, de obicei un troleibuz, o luam la goană pe trotuar, pentru a profita de lumina farurilor. De îndată ce ne depășea, ne opream și noi și începeam iarăși să bâjbâim și să alunecăm. Nici măcar în timpul războiului nu a fost bezna atât de profundă, căci oamenii aveau pe atunci lanterne. Prin compensație, visam la o călătorie în orașul-lumină, la Paris. (Dora Pârvulescu)

Corectură. În tramvai, mergând spre serviciu, văd pe bulevardul 1 Mai firma unei prăvălii: CIUPERCI. Pe o fâșie de hârtie lipită în diagonală pe vitrină scria: Nu avem ciuperci. (Micaela Ghițescu)

Coborâți la prima? Evitam cât puteam transportul în comun. Cu excepția orelor extreme, era imposibil să nu nimerești în îmbulzeală. Iar eu, din timiditate, nu eram în stare să-mi fac loc la coborâre. La început spuneam: Coborâți la prima? Dacă persoana din față spunea da, era în regulă, lupta o dădea ea, mai ales dacă era solidă. Dacă însă nu cobora nimeni la stația la care trebuia să cobor eu, riscam să nu ajung la ușă în timp util. Începusem să întreb, așadar: Coborâți la a doua? Nu se mira nimeni, lumea era pățită. Ciudat, întrebarea asta n-am mai auzit-o niciodată, de atunci. (Anonim)

La serviciu

Am muncit și noi, cu drag, la serviciu, în Arcadia comunistă. Era așa:

Un moment! Într-o zi telefonez la un minister. Stați o clipă, vă rog, să-mi scot mănușile, ca să notez, mi se spune la capătul celălalt al firului. (Constanța Ciocârlie)

La o cafea. Unul dintre tovarășii cu munci de răspundere în cercetarea românească era un inginer făcut pe puncte, cum se zicea atunci, adică urmase o facultate muncitorească, nu una normală, iar înainte fusese fochist sau ceva de genul ăsta. Nu suporta munca intelectuală, nu suporta să vadă creion, hârtie, cărți, și ar fi vrut ca pe toate birourile să fie câte un ciocan sau un patent, eventual o menghină. Și nu suporta nici să-i vadă pe oameni discutând la o cafea – în cele mai multe cazuri, nu de cafea era vorba, ci de nechezol, dar gestul conta.

Așa se face că, într-o bună zi, intrând el într-un birou și văzând niște oameni care beau cafea, a început să urle ca scos din minți, le-a smuls ceștile, le-a vărsat în chiuvetă și tot nu s-a domolit. Oamenii aceia îl priveau nu atât speriați, cât foarte uimiți, ceea ce l-a pus în încurcătură, fiindcă era obișnuit să provoace spaimă. S-a oprit din strigat, a întrebat ceva mai calm ce se întâmpla acolo. Și în felul ăsta a aflat că avea de-a face cu o delegație de cercetători străini, sosiți în vizită la noi. (Vlad Zografi)

Să facem ordine. O ministreasă a Învățământului (și Cercetării), în inspecție la Institutul de Lingvistică: Ce e dezordinea asta? De ce sunt atâtea hârtii pe birouri? Hârtiile cu pricina erau fișele noastre de lucru. (Ioana Vintilă-Rădulescu)

La muncă voluntară și patriotică

Și eu am umblat la „chemarea partidului” cu lopata pe umăr prin Arcadia comunistă. Era așa:

Oximoron. La noi, la Facultatea de Litere, circula o anecdotă. La un seminar, studenții au fost rugați să dea un exemplu de oximoron. Ion Stratan, viitorul poet, a răspuns imediat: Muncă voluntară. (Ioana Pârvulescu)

Crize. Criza de nervi a colegei noastre Ana H., pe când culegeam struguri la Topraisar, la vederea unui șoricel, de-am crezut că moare biata fată în mâinile noastre.

Dar și criza mea de nervi în toamna lui 1978, când am fost scoși, cu zecile, ditamai diplomații de la Mecanoexportimport, să măturăm frunzele de pe Kiseleff. Când l-am chestionat hâtru-amar pe tovarășul Gheorghe de la sector, care ne supraveghea vigilent, precum că măturăm noi ce măturăm, numai că, îngălbenite fiind, frunzele vor continua să cadă-n urma noastră, răspunsul lui avea să mă harponeze pe viață: Tu vezi-ți de treaba ta, că nu vrei să ai de-a face cu noi! (Dan C. Mihăilescu)

Timp liber

Și eu m-am bucurat de timpul liber în Arcadia comunistă. Era așa:

Noaptea cea mai scurtă. În centru, pe bulevardul Magheru, aproape de casa mea, era un bar de noapte, Melody. Program: orele 17.00 – 21.00. (Anonim)

A fost odată. Restaurantul Berlin din centrul Bucureștiului, lângă Universitate, în prima jumătate a anilor ’80. Ies cu un grup de prieteni la o bere. Nu erau prea multe variante de mâncare, comandăm crenvurști (se știa că la Berlin poți mânca crenvurști buni). Chelnerul ne spune că n-au primit în ziua aceea. Și când o să primiți? întreabă unul dintre noi. Chelnerul răspunde sec: Niciodată! (Anonim)

Festivitate cu șobolan. Sala Teatrului Mic. Asist la comemorarea unui număr de ani de la moartea lui Dinu Lipatti. Se transmite înregistrarea ultimului său recital. Atmosfera e de reculegere. Pe scenă, Valentin Lipatti și nu mai țin minte cine. Începe o ploaie zdravănă, inundând pesemne subsolul. Trece în goană, pe scenă, un șobolan. Nu era din recuzită. Curând se stinge lumina, se întrerupe transmisiunea. Ieșim orbecăind în stradă, pe ploaie. Șobolanul ne-o luase înainte. (Micaela Ghițescu)

Mai tare ca decanul. În timpul facultății exista un cerc de poetică destul de snob, structuralist, franțuzit, condus de profesorul Coteanu, pe atunci decanul facultății. Într-o vreme întâlnirile cercului începeau pe la 8 seara și durau cel puțin două ore, ceea ce le conferea o aură de cenaclu artistic sau club select. Pe măsură ce se întețea economia de curent electric, ședințele de cerc se mutaseră pe la 4 după-amiaza, dar discuțiile durau ore în șir. De câteva ori, iarna, pe la 6, când afară se întunecase deja, a intrat femeia de serviciu și, fără comentarii, ne-a stins lumina, fără ca decanul să poată sufla o vorbă. (Rodica Zafiu)

În călătorie

Și eu am încercat să călătoresc peste graniță.

Și eu am izbutit să ies din Arcadia comunistă. A fost așa:

La cumpărături. Pașaportul l-am cumpărat cu două sacoșe de plastic pline cu mere ionatane din Vrancea și două bilete la meciul de fotbal România-Anglia, pe care i le-am oferit în fața magazinului Polar, ziua-n amiaza mare, colonelului de la Serviciul Pașapoarte. (Emanuel Tânjală)

Oficiale

Și noi am stat sute de ore la sute de manifestații oficiale în Arcadia partidului comunist. Așa:

Trotuarul potrivit. Locuiam în cartierul Băneasa, foarte aproape de aeroport, iar circulația se întrerupea des, de obicei câte o oră, ca să poată trece pe șoseaua absolut pustie coloana oficială din Primăverii spre aeroport și înapoi. Liceul meu era în Dorobanți, așa că, în funcție de ora la care se bloca traseul, uneori mergeam pe jos doar două stații, alteori patru-cinci. Într-o dimineață am prins închiderea circulației chiar de la început și am mers tot drumul pe jos (vreo 40 de minute). Pe trotuare erau înșirați, la intervale regulate, băieții în civil. Era important să alegi bine trotuarul, pentru că de la un moment dat, cu mult înainte de a se apropia ora de trecere a coloanei, nu mai aveai voie nici să traversezi. (Rodica Zafiu)

Avertisment. Când a venit Nixon la București, ni s-a atras atenția că, dacă vrem să ieșim să-l vedem (nu era obligatoriu, ca pentru Fidel Castro, de exemplu), să nu cumva să ne apropiem de mașinile oficiale, pentru că șoferii au dispoziții să ruleze în mare viteză, călcând orice și pe oricine le-ar ieși în față.

N-a fost așa. La Arcul de Triumf, unde mă aflam, puzderie de oameni! Nixon a coborât și a făcut o baie de mulțime. (Micaela Ghițescu)

Scăpate de sub control

Și noi am încercat să-i păcălim, în Arcadia comunistă, și fiecare încercare era bună. Chiar și atunci când eșuam. Era așa:

Cu cretă. Pe la începutul lui decembrie 1989, atmosfera devenise atât de apăsătoare, încât în unele seri ieșeam să mă plimb un pic prin jurul casei, ca să pot adormi. Într-o seară am văzut pe un colț de zid o inscripție care m-a înveselit. Cineva avusese curajul să scrie cu cretă, ce-i drept cu caractere mici: Jos C. Pentru semnul de exclamare n-a mai avut curaj. (Oana Bârna)

Cu creionul. Pe vitrina aprozarului de pe Academiei, am văzut, într-o zi, că scria cu litere mari: A sosit varză. Cineva scrisese dedesubt, cu creionul: Încă o lovitură dată capitalismului. (Micaela Ghițescu)

Înclină-te! Fiul nostru era șoim al patriei, ca toți copiii de grădiniță. Ș-a făcut o serbare la care au fost invitați și părinții. Un program din care nu lipseau poezii și cântece patriotice. Un băiețel avea de spus poezia Partidului de Elena Dragoș. Emoționat, băiatul a rostit cât putea el de răspicat: Partidului de Elena Dragoș. De pe margine, educatoarea îi tot șoptea: Înclină-te, înclină-te! Dar recitatorul fie n-a auzit bine, fie nu știa ce-nseamnă cuvântul, că și-a făcut o cruce cât toate zilele. Cu siguranță că bunica lui îl îndemna acasă, la fel de hotărât ca educatoarea: Închină-te! (Adriana Bittel)

În vacanță, în concediu

Și eu am profitat de vacanțele și concediile din comunism – și uneori era chiar bine, ca-n Arcadia. Arătau așa:

Adierea străinătății. La mare, pe străini îi recunoșteai în primul rând după aura olfactivă. Miroseau luminos, a săpun bun, a cremă de plajă, a parfum, un amestec de arome care vorbea despre o altă lume. Adulmecam aerul. Îi admiram. Îi invidiam. Îi fericeam. Nici prin cap nu ne-ar fi trecut că am putea mirosi și noi vreodată așa. (Ioana Pârvulescu)

Medicale

Și eu am fost medic în Arcadia comunistă. Și eu am fost pacient. Era așa:

O imagine de neuitat. Un coleg a povestit cum atunci când, într-o iarnă cu frig în spital, a deschis pentru operație toracele unui copil, au ieșit aburi, așa cum ies într-un abator înghețat când sacrifici un animal. A fost o imagine-șoc. Chirurgul care a povestit întâmplarea, Mircea Dobre, a mărturisit mai târziu că aceasta rămâne cea mai puternică dintre amintirile lui legate de Spitalul Fundeni. Mircea Dobre a plecat din România și a făcut o carieră strălucită în chirurgia cardiacă în Suedia. (Martin S. Martin)

Mâncare și băutură

Și eu am mâncat în Arcadia comunistă răbdări prăjite. Era așa:

Noutăți în caietul de rețete. Pe vremea aceea, în anii 80, rețetele pe care le schimbam cu prietenele mele începuseră să se numească așa: tort economic, prăjitură fără ouă, imitație de paté, icre false. (Constanța Ciocârlie)

Ciocolata mai tare ca glonțul. Pe 21 decembrie 1989, la Revoluție, se trăgea în Piața Palatului. Tot atunci, în imediata apropiere, la un mic magazin de pe strada Onești, colț cu bulevardul, se băgase ciocolată (marfă care dispăruse de mult din comerț). Așadar, în piață se trăgea, istoria era pe cale să se schimbe, dar lumea a năvălit la coadă la ciocolată. (Anonim)

Foto: Pinterest. Români urmărind elicopterul în care soții Ceaușescu părăsesc definitiv Bucureștiul.

În centru, pe bulevardul Magheru, aproape de casa mea, era un bar de noapte, Melody. Program: orele 17.00 – 21.00. (Anonim)

07
/10
/23

Romanul „Numele celălalt. Septologie I-II” de Jon Fosse, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din acest an, antologia de proză scurtă „Kiwi, 2023. Trecuturi”, coordonată de Marius Chivu, și cartea pentru copii ,,Mai isteț decât regele” de George Shannon sunt propunerile noastre de lectură pentru mijlocul toamnei.

06
/10
/23

În imprintul Armada de la Nemira, prezent de cinci ani pe piața de profil, sunt publicate cărțile celor mai importanți autori de SF, Fantasy & thriller din lume: George R. R. Martin, Stephen King, Frank Herbert, Ursula K. LeGuin.

29
/09
/23

Atelierele de autocunoaștere prin scris Casa din mine vin în întâmpinarea adolescenților bucureșteni, membri ai trupei de teatru Brainstorming, elevi ai Colegiului Național Bilingv „George Coșbuc”, Colegiul Național „Sfântul Sava”, Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”, Liceul Teoretic Internațional de Informatică (ICHB) și Liceul Teoretic „Alexandru Vlahuță” din București.

21
/09
/23

Luni, 25 septembrie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Regina Elisabeta 38), George C. Dumitru va intra în dialog cu Bogdan Răileanu și Victor Cobuz, pornind de la romanul „Rupturi”, publicat de curând în colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom.

18
/09
/23

Editura Paul Editions anunță lansarea unei colecții de memorii biografice despre cele mai reprezentative personalități pe care le-a avut țara noastră. Cartea în două volume „Mari Români – La răscruce de veacuri” semnată Nicolae Petrașcu cuprinde o serie de scrieri unice, istorisiri și trăiri adevărate ale autorului. Primul volum apare astăzi, 18 septembrie, iar cel de-al doilea volum se va lansa pe data de 25 septembrie.

17
/09
/23

Raluca Nagy (Cluj-Napoca, 1979) este antropologă şi scriitoare. Din 2005, a publicat texte de popularizare a antropologiei, eseuri și povestiri în majoritatea revistelor culturale din România și în mai multe volume colective. „Despre memoriile femeii și alți dragoni” este cea de-a treia sa carte și prima de non-ficțiune.

14
/09
/23

„Până când m-a cunoscut” de Julian Barnes și „Despre memoriile femeii și alți dragoni” de Raluca Nagy sunt două dintre noutățile literare pe care vi le propunem pentru acest început de toamnă.