Maia Morgenstern: „Trăim o epocă de aur a serialelor”
https://www.ziarulmetropolis.ro/maia-morgenstern-traim-o-epoca-de-aur-a-serialelor/

Invitată a celei de-a şaptea ediţii a Alba Iulia Music & Film Festival (30 august – 1 septembrie), eveniment organizat de TIFF, Maia Morgenstern a vorbit, la o întâlnire cu publicul, despre cinema, despre cum a ajuns actriţă, despre „Balanţa” şi Lucian Pintilie, despre generaţii şi despre seriale.

Un articol de Ionuţ Mareş|6 Septembrie 2019

Născută în 1962 la Bucureşti şi absolventă a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” în 1985, Maia Morgenstern este una dintre cele mai cunoscute actriţe de teatru şi film din România. În cinema, a făcut peste 70 de roluri, atât în filme româneşti, cât şi în producţii internaţionale: cele mai importante sunt „Balanţa” (1992, r. Lucian Pintilie), „Privirea lui Ulise” (1995, r. Theo Angelopoulos), „The Seventh Room” (1996, r. Márta Mészáros) şi „Patimile lui Hristos” (2004, r. Mel Gibson).

La cea de-a şaptea ediţie a Alba Iulia Music & Film Festival, Maia Morgenstern a introdus două filme în care joacă, „Balanţa” şi „Sutienul” (2018, r. Veit Helmer), şi a stat de vorbă cu publicul în cadrul unei discuţii dedicate în special cinema-ului, pe care am moderat-o şi din care am extras fragmentele de mai jos.

-despre cum îşi alege proiectele de cinema-

În general, regizorii mă aleg, mă întreabă, îmi trimit scenarii. Dar discuția de la om la om, de la artist la artist, de la creator la creator, este hotărâtoare. Nu ascund că mi s-a întâmplat și să citesc un scenariu poate prea repede și să îmi scape, nu de puține ori, amănunte sau aspecte foarte importante. Atunci, o discuție cu creatorul, cu realizatorul, cu regizorul, cu cel care gândește să transforme în realitate un vis, un proiect, este definitorie. Și mă poate convinge. De cele mai multe ori nu mi-a părut rău că am fost aleasă să interpretez un rol, să fac parte dintr-un proiect, din povestea spusă de regizor, de scenarist, de autorul de text. Au fost și momente când mi-a părut rău. Nu multe, dar au existat.

-despre relaţia cu regizorul-

Pentru că suntem acum, pentru că am aproape 58 de ani, pentru că am acumulat o experiență, vă pot spune că e nevoie de foarte multă răbdare, de încredere și să știi exact și foarte bine ceea ce vrei să faci. În același timp, să fii foarte relaxat, deschis propunerilor ce vin din partea regizorului, din partea colegilor, din partea operatorului, dacă vorbim de cinema. Acumulând experiență, ajungi să știi ce faci, e normal să îți cunoști meseria, dincolo de inspirație, de inefabilul și unicitatea clipei. Și e normal de asemenea să primești ceea ce îți propune colegul tău de platou, de scenă de filmare, de teatru, partenerii tăi din poveste.

Sigur, când eram tânără, nerăbdătoare și mi se părea că numai eu am dreptate – păcatele tinereților -, relația cu un regizor cu mai puțină experiență, cu mai puțină răbdare, devenea dificilă și tensionată. Apoi însă am înțeles: nu e nimic de demonstrat, e de construit. Ce e mai important, cărămida sau mortarul? Una fără alta nu ar putea exista, nu ar putea dăinui, n-ar exista trăinicie. Nu e un conflict, e o îngemănare, e o întrepătrundere, e a construi ceva. Temelia e foarte importantă. Ceea ce vedem e frumos, e nobil, e interesant, poate purta podoabe, poate arăta într-un fel sau altul, însă temelia este extrem de importantă. N-ar dăinui în timp. N-ar putea susține o construcție, oricât de frumoasă.

Temelia înseamnă cultură generală, orizont cultural. Înseamnă o profundă, o atentă, o minuțioasă studiere a mijloacelor tale de expresie ca actor. O preocupare permanentă a rafinării și perfecționării mijloacelor de exprimare. Înseamnă istorie, literatură.  Și o foarte bună cunoaștere a contextului general. A ceea ce se înâmplă. A viziona la rândul tău. A te pune la curent cu cât de mult poți din ceea ce se creează: film, teatru, muzică, literatură. Indiferent ce filme și spectacole aș face, la calitatea de spectator nu voi renunța niciodată. E un statut la care țin foarte mult, de la care nu voi abdica. E una din marile mele bucurii: să văd la rândul meu.

-despre filmele comerciale vs. filmele de artă-

Ador comedia. Pur și simplu ador comedia. Și în teatru, și în film. Însă nu foarte des mă întâlnesc cu roluri de comedie. Aș putea să vă vorbesc despre un rol într-un film pe care l-am făcut la Iulian Mihu („Anotimpul iubirii”, 1986 – n.r.). Un mare regizor de film. De o libertate interioară și a creației incredibile. Pentru anii în care a creat domnia sa, era de o libertate interioară greu de egalat. Nu a făcut foarte multe filme. Poate că e nu e atât de cunoscut pe cât ar fi meritat, poate de acum încolo îi vom reconsidera sau cel puțin cunoaște filmografia. Era de o libertate sublimă. Nebunie. Făcea ce voia și cum voia, cu umor și tragism în același timp. Cred că aș putea să răspund așa: tragicomedia răspunde cel mai bine nevoilor sufletului meu, minții mele. Din acest punct de vedere, „Balanța” (1992 -n.r.) este unul din exemplele cele mai grăitoare, după părerea mea.

-dacă nu ar fi fost actriţă-

Dacă nu ar fi fost să fiu actriță, aș fi fost, probabil, medic pediatru. Am un mare respect, dragoste, considerație pentru medicină și pentru medici. Și, prin forța lucrurilor, pentru medicii pediatri. În timp am învățat să fiu plină de recunoștință și față de medicina geriatrică, medicii ce tratează oamenii de vârsta a patra, oamenii în vârstă.

-ce a impulsiont-o să aleagă actoria-

Eu nu aveam curajul să spun că vreau să fiu actriță. În clasa a 11-a, a 12-a, orice adolescent, orice tânăr este întrebat – și pe vremea mea și mai devreme și mai târziu – ce vrea să facă, spre ce se îndreaptă. Era o întrebare care mă scotea din toate mințile. Părinții mei au fost matematicieni și ne mai întâlneam în oraș, în vizite, cu prieteni şi cu colegi de facultate de-ai lor. Ei au făcut matematica amândoi. Puțini, dar mai erau colegi din orășelele de unde veneau ei: din Dorohoi, mama; din Bălți, tata. Şi ei mă întrebau: dar tu ești la matematică la fel de bună ca părinții tăi? Răspunsul era evident: nuuuu! În special artimetica a fost un bolovan pe sufletul meu. În fine, am învățat apoi aritmetică cu toți cei trei copii ai mei.

În clasa a 11-a, a 12-a, nu prea voiam eu să spun ce vreau să fac, pentru că mi-era frică, pentru că erau legende. Ca în orice legendă, există şi un sâmbure de adevăr: că la Actorie se intră foarte greu, că patru locuri sunt de toate în fiecare an (patru locuri pentru fete, patru locuri pentru băieți). Candidaţi – 500 de fete și 500 de băieți. Ce frică, ce emoție, ce orgoliu.

Nu voiam să spun că vreau să dau la Actorie și spuneam că vreau să dau la Medicină. Atunci, sora mamei, medic pediatru la Botoșani, a venit pe la sfârșit de clasa a 11-a , în prag de vacanță: „Hai să facem un test de anatomie (la anatomie mai știam), de fizică”. Bâtă. M-a întrebat din chimie, chimia organică. Super bâtă. Le-a spus părinților: „Mai gândiți-vă cu medicina”. Atunci, spuneam că vreau să dau la Filosofie, la Istorie, la Drept. Niște farafastâcuri și niște parascovenii. Nu aveam dosar bun, nici nu s-ar fi pus problema să mă pot înscrie la Facultatea de Filosofie sau la Facultatea de Drept. La Facultatea de Istorie trebuia tocit și era greu. La Geografie! Dar când s-au lămurit că nu fac deosbirea între Negoiu și Nehoiu… Şi aici am avut niște probleme, între timp m-am mai lămurit cum am putut.

Nu voiam să spun la ce facultate voiam de fapt să dau. Dar ascultam teatru radiofonic şi mergeam la teatru şi la Cinematecă. Și stăteam nopți întregi la coadă la Cinematecă. Nu era internet pe atunci şi nu se puteau descărca capodoperele cinematografiei. Ele trebuiau văzute la Cinematecă și nu era rău deloc. Era o atmosferă foarte interesantă, frisonantă, să te duci, să îţi petreci nopţile la coadă să vezi un film, o capodoperă.

Tata a fost cel care a spus: „Tu vrei să dai la Actorie, la Teatru, dar nu ai curajul să mărturisești chestia asta! Apucă-te și studiază și nu mai pierde vremea!”. Gata, studiez. Gata, lucrez. Dar cum, în ce fel, ce să fac? Întâmplarea a făcut ca părinții mei, prin prietenii lor, în special filosoful Sorin Vieru, să îl cunoască pe domnul Mircea Săucan (regizorul filmelor „Meandre” şi „O sută de lei”, căruia i se interzisese să mai facă filme – n.r.). El era într-o perioadă nu tocmai fericită a vieții sale. Într-o perioadă tristă şi complicată. Dar a avut bunăvoința să mă primească. Am stat de vorbă.

Văzusem eu că actrițele se uită într-un anume fel, cu capul într-o parte. M-a rugat să termin cu prostiile astea. Să stau cu capul normal, să vorbesc cu privirea înainte. Mi-a dat sfaturi foarte înțelepte. Mai ales, m-a scuturat de un soi de spoială, de imitația unor imitații ale unor imitații. Mi-a prins tare bine.

-despre „Balanţa” şi întâlnirea cu Lucian Pintilie-

Îmi face întotdeauna plăcere să vorbesc despre acest lucru. Lucian Pintilie m-a văzut în spectacolul „Medeea” al lui Andrei Șerban. După cum mi-a mărturisit, a fost plăcut impresionat și a decis să mă cheme să dau o probă pentru Nela din „Balanța”. Cred că e un lucru foarte sănătos, foarte bun. Probele au durat zile întregi, material filmat. Nu era vorba de a învăța doar câteva replici, deși un regizor se lămurește, poate, şi din câteva replici.

Pentru că proba a durat câteva zile, domnul Lucian Pintilie a avut ocazia să mă cunoască, să vadă, să ne lămurim, să se lămurească cum exist în fața aparatului de filmat. Acest lucru se întâmpla acum aproape 30 de ani. Se filma pe peliculă, care era foarte scumpă. În zorii anilor `90, trebuia totul gândit, calculat cu parcimonie, cu atenție mare. Domnul Pintilie știa exact ce și cum să-mi ceară, pe ce clape sau pedale să apese, pentru a avea rezultatul cel mai bun. Cred că cunoașterea adevărată, profundă, atunci s-a petrecut.

Apoi a decis că eu trebuie să fac personajul Nela și au început repetițiile. Maestrul Lucian Pintilie avea pretenția absolut justificată ca textul să fie visat, nu ştiut. A fost o bună lecție. Dacă cumva nu o știusem până atunci, am învățat-o și bine mi-a prins. Adică ce mare lucru să visezi textul? E normal. Ee, nu e totodeauna normal, și când nu se întâmplă așa e foarte trist și păcat, pentru că se pierde vreme, se pierde încredere. Pierdem ceva esențial.

Textul se visa, și atunci îți dădea o libertate a creației. El avea tot filmul în cap. Știa exact ce dorește: ritmul filmul. Stătea cu cronometrul în mână și replicile trebuiau spuse în atâtea sau atâtea secunde. Fix. Nu mai mult. Eventual mai puțin. Așa se cuvenea. În acele zeci de secunde, trebuia să înghesui, și folosesc în mod deliberat acest termen, toate emoțiile, toate gândurile, toată demonstrația, tot ce poate să însemne sau nu talent, toată desfășurarea sau nu de forțe, în stil minimalist sau nu, după toate cerințele logicii și ale cinematografiei.

A fost foarte complicat și foarte interesant în acelaşi timp. Domnul Lucian Pintilie avea o putere de muncă inepuizabilă. Am filmat odată 30 de ore, altă dată am filmat 36 de ore non-stop. Că-i bine, că nu-i bine, că așa trebuie sau că nu trebuie așa, că astăzi sunt sau nu alte proceduri, atunci a fost așa. S-a bucurat și de o echipă formidabilă și de sprijinul total al casei de producție, unde era domnul Constantin „Titi” Popescu, care avea totală încredere în masterul Pintilie. Avea în permanenţă tot suportul producției, tot ce avea nevoie, ce dorea să construiască, să creeze, să filmeze.

-despre teatru, filme şi seriale de televiziune-

Îmi place teatrul, îmi place filmul. Eu cred – și nu sunt originală când spun asta – că trăim o epocă de aur a serialelor. La urma urmei, ține de noi cum vom ști să lucrăm și să facem un serial, dacă rămânem într-o zonă a superficialului și derizoriului. Există o anumită percepție, prejudecată, că serialele ar fi de doi bani.

Dar suntem actori, suntem chemați să spunem povești, suntem chemați să interpretăm personaje. Ce i se cere unui actor, încă de când e student, de către profesori, îndrumători, colegi, regizori, critici? Adevărul. Personajele sale să fie adevărate, situațiile să fie reale, să fie povești vii, astfel încât oamenii, publicul, cei care privesc povestea – filmul, spectacolul, serialul -, nu aș spune să se contopască, dar să rezoneze într-un anumit fel.

Cred că reușita unui serial depinde de noi – să facem povestea credibilă, interesantă, cu profunzime, cu umor, cu alternanța ritmurilor. Într-un serial ne putem aduna actori din diferite generații. Și cred că și asta e o poveste de discutat: felul în care se vorbește – s-a vorbit și se va vorbi – despre conflictul dintre generații: „Vai de mine, ce trist e acum, ce bine era odată, ce plicticoși, vetuști şi zaharisiţi sunt ăștia și ce adevărați și vii suntem noi”. Nu! Când situația, viața, un proiect ne pune împreună și vrei să construiești – pentru că treaba ta e să construiești -, să vezi cum lucrăm extraordinar de bine împreună, cum ne completăm, cum se întrepătrund și stilurile de interpretare, și generaţiile, și concepțiile!

 

Foto: FB Alba Iulia Music & Film Festival

05
/03
/18

OPINIE Sincer, nu înțeleg snobismul multor cinefili sau prieteni cunoscători de cinema, exprimat în special pe Facebook, față de Oscaruri. Premiile Oscar sunt ceea ce sunt, și asta de mulți ani, dacă nu dintotdeauna.

30
/12
/17

SPECIAL Cinema-ul de autor nu a murit, aşa cum îl deplâng cinefilii nostalgici. Se fac în fiecare an multe filme foarte bune – o arată şi topul celor mai reuşite titluri de ficţiune văzute în 2017. Poate că se găsesc mai greu, dar ele există şi aşteaptă să fie descoperite.

11
/12
/17

SPECIAL Anul 2017 nu a fost nici rău, dar nici extraordinar de bun pentru cinematografia română - nici un foarte mare film. 20 de filme de ficţiune lansate în săli, trei documentare bune, câteva prezenţe în festivaluri (însă fără Cannes), surprinzător de multe debuturi şi câţiva actori foarte tineri şi promiţători.

01
/06
/17

PREVIEW Începe a 16-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca (2-11 iunie). Pentru că la un eveniment cinematografic atât de mare este esenţial să ştii ce filme vrei să vezi sau merită văzute, Ziarul Metropolis vă propune un ghid.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

30
/11
/14

Daniela Apostol. 37 de ani. O fiică de 18 ani, Laura. Un festival de film documentar de 3 ani, Docuart Fest (primul slogan - „Cele mai frumoase povești sunt adevărate”). Și o pasiune pentru povești și tradiții care o urmărește și când merge pe stradă.

22
/09
/14

Proiectul "Fotografie în versuri și muzică" înseamnă ilustrarea unei poezii atât prin imagini, cât și prin pasaje muzicale originale, care să reflecte tema creației literare atât vizual, cât și auditiv.

30
/08
/14

Eugen Doga va susține primul său concert în aer liber la București, duminică, 31 august, la ora 18.00, în Parcul Titan. Cele mai frumoase compoziții ale sale vor putea fi ascultate în cadrul Zilei limbii române, eveniment organizat de Centrul Cultural Casa Artelor, al Primariei sectorului 3.

27
/08
/14

Suntem o societate de consum în care rareori produsele pe care le cumpărăm ne trebuie cu adevărat. Ignorăm propriile puteri și ne lăsăm controlați de reclame ascunse sub un concept. Ce facem când teatrul ne aduce toate aceste elemente pe scenă?

Page 2 of 41234