Mama lui Enescu a visat, înainte să-l aducă pe lume, că fiul ei va fi celebru…
https://www.ziarulmetropolis.ro/mama-lui-enescu-a-visat-inainte-sa-l-aduca-pe-lume-ca-fiul-ei-va-fi-celebru/

S-au împlinit, pe 19 august, 136 de ani de la naşterea lui George Enescu. În mai puţin de două săptămâni se va deschide o nouă ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu” la Bucureşti. Enescu, cel a cărui copilărie a fost ca o seră din care n-a putut ieşi, e lângă noi…

Un articol de Monica Andronescu|25 August 2017

Destinul celui mai mare muzician român din toate timpurile a stat de la început sub semnul miracolului. Născut în 1881, într-o familie care la venirea lui pe lume înmormântase deja şapte copii, George Enescu era, prin simplul fapt că a reuşit să trăiască, semnul unei minuni. Obsedată de spaima de a nu-şi pierde şi cel de-al optulea prunc, Maria Enescu, mama lui, l-a înconjurat în anii petrecuţi la Liveni cu o atenţie adeseori exagerată, pe care Enescu avea s-o resimtă de multe ori negativ în anii care au urmat. „Dacă aș îndrăzni să mă plâng”, îi povestea Enescu lui Bernard Gavoty peste ani, „aș face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfățat, ci un copil adorat până la exces, până la sufocare…”

„Când îmi amintesc de copilăria mea, parcă mai simt încă în jur grija plină de teamă în care creşteam. Mă păzeau de cele mai neînsemnate primejdii, tremurau la cel mai mic semn. În această atmosferă înăbuşitoare şi plină de patimă am crescut prea repede şi, dacă sunt astăzi un om mai mult decât sensibil, ca o rană vie, explicația cred că trebuie căutată în copilăria mea”. Așa își amintește George Enescu primii ani din viață, petrecuți în căsuța de la Liveni, așa cum se numea satul atunci când s-a născut el acolo. Din 1968, localitatea a fost rebotezată în cinstea lui și-i poartă numele…

În căsuța cea mică din Liveni, un mic capăt al lumii unde se agață harta în cui și unde timpul pare să se fi oprit în loc, se găsesc și azi obiectele care i-au umplut zilele în acea perioadă în care, de frica molimelor, mama lui nu dădea voie nimănui să se apropie de micuțul George. Înspăimântată de moarte să nu-l piardă și pe el și obsedată de imaginea crucilor din cimitirul din sat, Maria trăia în acei ani ruptă între spaima de apropierea morții și trăiri mistice. Visase sau „primise semn”, spun unele povești care au supraviețuit până azi, în acel sat în care timpul pare că s-a oprit în loc, cum că acest copil avea să trăiască și să devină celebru. Avusese acest vis în timp ce era însărcinată… Dacă avea să-l nască pe cuptorul din cămăruță și dacă avea să fie botezat de doi dintre verii lui, așa spunea visul. Iar Maria a făcut întocmai sau, cel puțin, așa au trăit legendele până azi. I-a trecut întâi hăinuțele prin altarul bisericii din sat și nu a dat voie nimănui să se apropie de el. Îl arăta, doar, de departe prin ferestruică, de teamă să nu se atingă de el vreun microb care să i-l răpească. Maria Enescu dezinfecta clanţele de zeci de ori pe zi şi fierbea toate rufele. Iar sfătuită de doctor, a refuzat chiar să-l alăpteze, dându-l în grija unei doici tinere și sănătoase.

„Mama m-a îngrijit cu idolatrie”

Crescut ca o floare în seră, Enescu nu s-a bucurat în primii ani ai vieții de jocurile cu alți copii, iar mama lui n-a fost de acord nici să-l înscrie la școală, din cauza aceleiași frici maladive, dorind ca fiul ei să fie educat la el acasă. „Mama m-a îngrijit cu idolatrie. Cea mai mică indispoziție a mea o făcea să se prăbușească de durere și de spaimă”, își amintește Enescu.

Dacă această însingurare l-a apropiat mai repede de lumea sunetelor, este posibil… Se pare, însă, că avea o memorie extraordinară încă din acei primi ani, iar cei din jurul lui curând aveau să-și dea seama de asta. La Liveni, George Enescu a locuit doar până la vârsta de 3 ani. În 1884, tatăl lui a luat în arendă şi moşia învecinată de la Cracalia, iar familia s-a mutat acolo. La Cracalia, Enescu avea să descopere pentru prima dată muzica… unde asculta fascinat un taraf. Există iarăși povești cum că, după acest moment care l-a marcat, copilul a încercat să-și facă singur o vioară dintr-un cocean de porumb sau, în altă variantă, dintr-o scândură de care prinsese niște ațe. Însă „instrumentul” a refuzat să scoată vreun sunet. Iar dezamăgirea lui a fost și mai mare, când, înduioșați de gestul lui, părinții i-au cumpărat o vioară de jucărie. El voia una adevărată. Și curând a primit-o, laolaltă cu câteva ore de muzică predate de Lae Chioru, lăutarul satului, care în curând s-a declarat depășit. La mai puțin de cinci ani, micuțul George învățase tot ce lăutarul avea de oferit… toate „șmecheriile” viorii. Iar memoria îl ajuta teribil. Dacă auzea o singură dată un sunet, îl și reținea. Ceea ce a rămas valabil toată viața. De asemenea, îi plăcea să imite cu vioara tot felul de sunete din natură, „broaște și păsări”. Iar peste ani, avea să-și folosească acest har ca să binedispună Curtea Regală, la Sinaia, la Peleș, în serile minunate petrecute acolo, căci regina Elisabeta – poeta Carmen Sylva – îl invita adesea, oferindu-i protecția ei. Peste ani, avea s-o spună cu inflexiuni eminesciene: „Nu, n-am părăsit dealurile, văile și pădurile Moldovei. Nici murmurul izvoarelor, nici ciripitul păsărilor. Le-am luat cu mine și le aud cântând în inima mea”.

„Bărbat, zeu sau demon…”. O iubire cu răni adânci

Aici, la Sinaia, avea să înceapă una dintre cele mai chinuitoare povești de dragoste care au existat vreodată. Povestea dintre George Enescu și prințesa Maruca a început într-o seară, pe terasa castelului Peleș…

„Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană.” Asta a gândit prințesa Maria Rosetti-Tescanu atunci când l-a întâlnit prima dată pe George Enescu, pe terasa de la Castelul Peleș. Sau, cel puțin, așa povestește peste mulți ani, în memoriile ei „Umbre și lumini”, „prințesa iubită”… „Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasiinconştient… Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el până dimineaţa.”

În acea seară, în vara lui 1907, la Sinaia dragostea dintre cei doi s-a aprins şi a început să ardă în anii următori, plină de orgolii şi reproşuri, una dintre cele mai tulburătoare povești pe care istoria le-a consemnat, cu multe suișuri și coborâșuri, cu plecări și reveniri, cu disperări cumplite. Și a durat până la sfârșit, până în mai 1955, când George Enescu murea, la 74 de ani, după o boală grea și după ce, timp de aproape un an nu și-a putut folosi mâna stângă din cauza unei paralizii, într-o cameră de hotel săracă din Paris, având-o în apropiere pe cea care acceptase să-i fie soție târziu, extrem de târziu, la mulți ani după magica întâlnire de la Sinaia… Dar atunci, la Peleș, nisipul din clepsidră de-abia începea să curgă.

„La câteva zile după ce îl întâlnisem”, povestește Maruca, prințesă Cantacuzino, în Memoriile ei, „după cină, fumam o țigară orientală, parfumată, pe divanul meu, alături de Prințesa Maria (…) Fusese o atmosferă apăsătoare toată ziua, o furtună violentă se pregătea să vină. Fulgere mari brăzdau cerul jos și sunetul bubuia dincolo de crestele întunecate, ca și cum muntele începuse să fiarbă. Un zgomot puternic ne-a țintuit pe loc. Trăsnetul căzuse la câțiva pași de casă peste unul dintre cei mai frumoși copaci din grădină. În aceeași clipă ușile salonului s-au deschis și Romeo anunță: „Domnul George Enescu” (…) Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui.”

„Nu aveam nicicum intenţia să mă căsătoresc cu George Enescu”

Maruca avea doar 28 de ani, doi copii dintr-o căsnicie lipsită de pasiune, cu prinţul Mihai (Mişu) Cantacuzino, fiul unuia dintre cei mai bogaţi oameni din România, şi purta cu ea drama de a-şi fi surprins soţul în dormitorul propriei surori… Este perioada în care Maruca vrea să divorţeze, deşi, după cum tot ea mărturiseşte: „Nu aveam nicicum intenţia să mă căsătoresc cu George Enescu, dar voiam să fiu liberă în faptele şi gesturile mele, să trăiesc din plin ceea ce mi se oferea, cu conştiinţa împăcată”. Pasiunea lui chinuitoare e cel mai bine surprinsă tot de cuvintele prinţesei: „Un singur om umplea şi-mi schimba universul la unison, cu care eu mă simţeam ca într-o veritabilă stare de transă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică cu fiecare oră care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strângere de mână”. Este perioada în care Maruca simte adesea nevoia să fugă din calea iubirii lui devastatoare şi epuizante. „În decursul acestor ani incandescenţi, de multe ori am fugit ca să respir, în afara acestei arşiţe, să încerc să mă regăsesc… Fugeam, dar obsesia lui nu mă slăbea, mă urmărea şi ea cu viteză…”.

Susține cu un Like jurnalismul cultural!

Dacă a fost sau nu dragoste la prima vedere, aşa cum povesteşte Maruca, este un secret care le aparţine celor doi, dar pentru Enescu a reprezentat, cu siguranţă, un moment decisiv. Prințul Mişu Cantacuzino tolerează acest amor, chiar dacă se întâmplă adesea chiar sub privirile lui, în Palatul Cantacuzino, unde tânărul îndrăgostit nebuneşte e dispus să devină aproape un „cântăreţ de curte”, căci toată lumea din mediul lor îi cunoaşte statutul. Dar Mişu refuză să divorţeze, iar lui Enescu nu-i rămâne decât să îndure cu stoicism privirile ironice şi să se mulţumească ani întregi cu o legătură în care prinţesa îi răspunde cu o pasiune pe măsură. „Iubirea imposibilă” nu se sfârşeşte nici atunci când George îşi reia seria concertelor în străinătate, de unde îi trimite Marucăi scrisori de dor sfâşietoare. În 1928, Mişu Cantacuzino moare într-un accident de maşină pe Valea Prahovei, eliberându-şi astfel soţia. Dar dispariţia lui nu înseamnă nici pe departe sfârşitul suferinţei pentru Enescu. Maruca se îndrăgosteşte în acea perioadă de filosoful Nae Ionescu, care era cu doisprezece ani mai tânăr decât ea. În toată această vreme, Enescu a iubit-o pe prinţesă cu aceeaşi forţă şi a aşteptat, acceptând adesea situaţii cumplite… În timp ce compunea, la Tescani, celebra operă „Oedip”, era chinuit de gelozie, căci Maruca se desfăta cu Nae Ionescu în nopţi de amor pasionale. Pe monumentala operă la care a lucrat zece ani, Enescu a notat trei inițiale „M.R.T.” Maria Rosetti Tescanu. Așa cum ceruse ea. Însă pe când el termina lucrarea, ea era departe… Relaţia dintre Maruca și Nae Ionescu durează şapte ani, iar când ea avea în jur de 55 de ani, idolul tineretului universitar rupe relaţia. Într-o depresie cumplită, prinţesa îşi dă foc, iar cel care o îngrijeşte este acelaşi Enescu. La 57 de ani, cu chipul desfigurat, femeia considerată una dintre marile frumuseţi ale epocii acceptă să fie soţia lui. Dar iubirea ei pentru Enescu era muribundă.

La Paris, într-un apartament modest din Rue de Clichy

Suferinţele nu s-au sfârșit nici pe departe cu această nuntă târzie și petrecută la vremea când iubirea Marucăi era muribundă. Mai mult, comuniştii le vor confisca proprietăţile, iar cei doi soţi, rămaşi fără niciun venit, se refugiază la Paris, într-un apartament modest din Rue de Clichy. Enescu se vede silit să dea concerte oriunde, ca să se poată întreţine. Maruca îi supraviețuiește 14 ani lui Enescu. Prinţesa nu-şi trece pe piatra de mormânt niciun titlu nobiliar. Doar „Maruca Enescu, născută Rosetti Tescanu”, poate ca să-i dăruiască, dincolo de moarte, ceea ce de multe ori în viață îi răpise, poate intuind că numele Enescu va fi, în timp, mai puternic decât toate titlurile…

20
/11
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aproape necunoscut marelui public, Constantin Brăiloiu (1893-1958) a avut șansa unei pregătiri excepționale și apoi, după al Doilea Război Mondial, pe cea a activității în străinătate. A rezultat o carieră plină de realizări în care beneficiari sunt deopotrivă specialiștii din România și cei din Europa.

07
/11
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Talent? Har? Inițiere? De mai bine de o sută de ani, critici de artă (și nu numai) din lumea întreagă privesc, discută, comentează opera celui care avea să promoveze esența simbolică a formei, ca manifestare artistică definitorie pentru secolul XX: Constantin Brâncuși (1876-1957).

02
/11
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Fiecare profesie își are reprezentanți memorabili. În cazul diplomației românești, pentru secolul al XX-lea, fără discuție, numele lui Nicolae Titulescu (1882-1941) constituie aproape definiția ei.

29
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Așa l-a caracterizat un exeget pe cel născut în 1896 la Slatina și mort în exil la Madrid în 1961. Viața lui rămâne o pildă de felul cum se formau odinioară intelectualii în spațiul românesc, unde înzestrarea personală era susținută de instituțiile statului, unde afirmarea se făcea pe temeiul valorii personale. În plus, ca mulți alții, A.B. a rămas, după Al Doilea Război Mondial, în străinătate și datorită unui serios bagaj intelectual a reușit să se impună în cultura țării gazdă (păstrându-și însă până la moarte cetățenia română).

29
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul postbelic a schimbat soarta multor oameni. Și principiul istoriei contrafactuale (ce s-ar fi întâmplat dacă…), adică cum ar fi evoluat lucrurile în alt context, se aplică și celor siliți să se refugieze în afara țării. E și cazul Monicăi Lovinescu (1923-2008), fiica marelui erudit, creatorul cenaclului literar ”Sburătorul”, criticul literar Eugen Lovinescu.

28
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE A fost o vreme când diplomația românească a beneficiat de prezența unor profesioniști desăvârșiți, erudiți de proeminență europeană. Constantin Karadja provenea din familia domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Karadja. Tatăl său, Ioan, diplomat de carieră, s-a aflat în serviciul Porții Otomane, în primul rând în țările nordice. Acolo și-a cunoscut și soția, pe suedeza Marie Louise Smith.

18
/10
/17

Personalități din lumea culturală românească au transmis mesaje emoționante la moartea actriței Olga Tudorache,. "Doamna Olga, ... Vă iubesc. Mulțumesc. Dumnezeu să vă țină sufletul în palma Lui!", a scris Oana Pellea pe pagina sa de facebook. "În semn de omagiu, Sala Mare a Teatrului Metropolis se va numi Sala Olga Tudorache”, a anunțat, la rândul său, directorul acestei instituții, George Ivașcu.

06
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aceasta a fost eticheta scriitorului Petru Dumitriu, talent incontestabil dar de o moralitate mai mult decât discutabilă. A profitat din plin de statutul de scriitor la modă, redactor șef, director de editură și n-a ezitat să scrie o carte care avea să-l compromită pentru totdeauna: Drum fără pulbere – elogiu al construcției canalului Dunăre-Marea Neagră, unde și-au găsit moartea sute de condamnați ai regimului comunist.

06
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aceasta e caracterizarea pertinentă făcută unui istoric cu destin tragic, Vlad Georgescu (1937-1988). Cercetător plin de har, acesta n-a rezistat ofertelor Securității; a acceptat colaborarea care a echivalat cu mai multe călătorii în America, Grecia, Germania, Austria, Franța.

01
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Istoria noastră e destul de plină de lucruri întunecate. Printre ele, sistemul concentraționar – unul dintre cele mai cumplite din lagărul socialist. Fără a căuta explicații de ce a fost așa, numeroasele mărturii publicate după revoluție dau măsura acestei cumplite experiențe îndurate de zeci de mii de români. Ele nu pot fi clasificate, nici stabili o ordine a valorii, a interesului lor. Fiecare trăire îngrozitoare de acest fel rămâne unică.

Page 1 of 2512345...1020...Last »