„Mank”. Despre îndrăzneala de altădată ★★★
https://www.ziarulmetropolis.ro/mank-despre-indrazneala-de-altadata-%e2%98%85%e2%98%85%e2%98%85/

CRONICĂ DE FILM Lansat recent pe Netflix, „Mank” (2020), noul film al lui David Fincher, asigură doza de nostalgie după trecutul său glorios de care Hollywoodul are nevoie în fiecare an pentru a-şi camufla lipsa prelungită de strălucire şi vitalitate.

Un articol de Ionuţ Mareş|8 decembrie 2020

E un simptom des întâlnit, pentru că aproape în fiecare an Hollywoodul vine cu cel puțin un film despre gloria sa de altădată. Când ți-ai pierdut strălucirea pentru că te-ai predat rețetei francizelor cu supereroi și ai renunțat la îndrăzneală și la legătura cu lumea reală de teama că ai putea pierde bani, nu-ți mai rămâne decât să te uiți în trecut, la cineaștii curajoși care au scris istoria filmului american.

În acest an a venit rândul unui alt regizor important, David Fincher, să livreze doza de nostalgie necesară. Cu un scenariu scris de tatăl regizorului, Jack Fincher, care s-a bazat inclusiv pe un eseu celebru şi controversat din anii `70 al influentului critic Pauline Kael, „Mank” (2020) îl are ca protagonist pe cunoscutul scenarist Herman J. Mankiewicz, autorul scenariului pe care pe atunci tânărul şi outsider-ul Orson Welles l-a dezvoltat în „Cetăţeanul Kane” (1941).

Filmul este povestea cooptării lui Mankiewicz şi a scrierii scenariului (pentru care fusese trimis într-o casă izolată, cu piciorul pus în ghips în urma unui accident şi sub supravegherea unei asistente şi a unei secretare), spartă cu multe flashback-uri din perioada sa de glorie, din anii `30, de la Hollywood, unde venise de la New York cu o reputaţie de cronicar de teatru.

E o ironie că în epoca unor personaje reale groteşti şi extrem de puternice ca producătorul Harvey Weinstein, care până recent a dominat o parte din Hollywood, şi afaceristul Donald Trump, devenit preşedinte din showman, şi când nu ştim mai nimic despre viaţa din interiorul studiourilor, sunt glorificate figuri din trecut care se luptau cu mogulii influenţi din vremea lor.

După cum se ştie, realizarea şi lansarea filmului „Cetăţeanul Kane”, debutul lui Orson Welles, produs şi distribuit de RKO, s-au confruntat cu obstacole din partea magnatului media William Randolph Hearst, pe figura căruia se baza parţial portretul deloc măgulitor al protagonistului Charles Foster Kane (jucat de însuşi Orson Welles).

Miza din „Mank” este de a arăta că Herman J. Mankiewicz, un personaj mucalit şi contondent pentru cei din jur din cauza patimii sale pentru alcool şi a stilului său direct, dar – ni se arată – şi a unor viziuni de stânga, a distilat şi transfigurat în scenariul pe care i-l ceruse Orson Welles experienţa de insider de la Hollywood (articolul lui Pauline Kael era polemic tocmai pentru că îndrăznea să evidenţieze amprenta decisivă a lui Mankiewicz asupra poveştii, în detrimentul lui Welles).

Dar există şi sugestia că a vrut să se răzbune pe o lume pe care în fond o dispreţuise şi de care profitase, reprezentată de Hearts şi de producători ca Louis B. Mayer şi văzută ca opulentă, superficială, cinică şi susţinătoare a conservatorismului republican şi dispreţuitoare faţă de democraţii cu idei progresiste (reprezentaţi de un scriitor şi candidat precum Upton Sinclair).

„Mank” e genul de film în care fiecare poate găsi câte ceva de care să se agaţe.

Pasionaţii de istoria cinematografiei ar putea fi interesaţi de felul în care prezintă Fincher un personaj important din Epoca de Aur a Hollywoodului şi un episod din pregătirea unuia din cele mai mari filme din istorie. Mai ales că regizorul american îşi ambalează filmul într-o estetică vintage: imagine alb-negru, sunet mono, care produce un bizar efect de artificialitate, o structură de montaj cu pendulări dese între prezent şi trecut şi unele unghiuri neaşteptate de filmare, mai ales în secvenţele cu personajul Orson Welles, tocmai pentru a reproduce ceva din cinema-ul acestuia.

Apoi, pentru acea parte a publicului mai puţin interesată de aspectele cinefile, „Mank” poate fi povestea unui protagonist prezentat ca fascinant, acel amestec (mult prea des întâlnit) de slăbiciune şi tărie, de compromis interesat şi excentricitate nejucată, de realism şi idealism. La asta se adaugă un actor celebru şi versatil precum Gary Oldman.

Hollywoodul poate să fie la rândul său mulţumit: istoria sa e glorificată, iar scenariul are câteva trimiteri suficient de străvezii şi la politica momentului, care de fapt se rezumă la eterna confruntare între republicani şi democraţi, între conservatorism şi progresism.

Dincolo de toate astea, „Mank” e un film entertaining – e seducătoare în multe momente voluptatea cu care Fincher reconstituie universul de mucava de pe platourile de filmare, cu personaje aproape caricaturale şi cu abundenţa de nume şi titluri mai mult sau mai puţin celebre.

În acelaşi timp însă, e ceva steril în tot acest demers de autogratulare care, deşi are meritul că aduce în atenţie o figură uitată, e doar o nouă cărămidă la edificiul de imagine pe care Hollywoodul şi-l construieşte în speranţa că poate camufla lipsa prelungită de vitalitate şi de idei proaspete.

26
/11
/21

INTERVIU „Cu fiecare film am impresia că învăţ ceva nou despre meseria de actor”, afirmă într-un interviu cunoscutul actor franco-algerian Kad Merad, progatonist în comedia „Succes de public” („Un triomphe”, 2020), regizată de Emmanuel Courcol şi disponibilă în prezent în cinematografele din România.

22
/11
/21

„Titane”, cel mai șocant film al anului, ajunge în cinematografele din România din 3 decembrie, distribuit de Independența Film. Catalogat drept thriller psycho-sexy, „Titane” a stârnit valuri de șoc la Cannes, mai mulți spectatori pierzându-și cunoștința în timpul proiecției.

22
/11
/21

Primele trei filme din seria „Matrix” vor fi difuzate de Warner TV în luna decembrie, în așteptarea celui de-al patrulea lungmetraj, „Renașterea/ Resurrections”, care va fi lansat în preajma Crăciunului.

22
/11
/21

Viaţa grea din Gaza, violenţele asupra palestinienilor din teritoriile ocupate, agresiunile asupra femeilor în lumea arabă sau problema refugiaţilor se numără printre subiectele tratate de o serie de documentare care completează programul ediţiei din acest a Festivalului Filmului Palestinian.

17
/11
/21

Regizat de britanicul Edgar Wright, „Last Night in Soho” (2021) stă pe o idee grozavă. Ia un reflex des întâlnit al multora dintre noi, idealizarea unei anumite perioade, şi îl aruncă în aer cu stil.

10
/11
/21

CRONICĂ DE FILM Mi-e neaşteptat de greu să scriu despre „La civil” (2021), deşi e un film pe care am fost nerăbădător să îl văd. „Waiting for August” (2014), documentarul cu care a debutat Teodora Mihai, regizoare din Belgia, dar de origine română, m-a impresionat când l-am văzut şi încă îi port o amintire puternică.