„Mi-aş fi dorit o dragoste nepasională, dar pe viaţă. Iubirea adevărată n-are de-a face cu pasiunea. Am trăit pasiuni şi ştiu despre ce vorbesc” – Manuela Hărăbor. Una dintre cele mai frumoase actriţe românce din toate timpurile împlineşte, astăzi, 50 de ani.
Un articol de Petre Ivan|2 aprilie 2018
Născută în 2 aprilie 1968, la Bucureşti, Manuela Hărăbor este fiica lui Iordache Hărăbor, sculptor-machetist în departamental de scenografie al studioului. Astfel, aceasta a copilărit efectiv pe platouri, printre actori, maşinişti şi aparate, iar frumuseţea ei orbitoare a adus-o în faţa camerelor de filmat încă de la cele mai fragede vârste.
La numai patru ani, a apărut printre copiii din dipticul „Veronica” (1973) şi „Veronica se întoarce” (1975, Elisabeta Bostan), apoi în „Gustul şi culoarea fericirii” (1978, Felicia Cernăianu), „Mama” (1979, Elisabeta Bostan) şi „Secretul lui Nemesis” (1985, Geo Saizescu).
La numai patru ani, viitoarea actriță apărea în filmul Elisabetei Bostan, „Veronica”
În acest din urmă film a văzut-o tovarăşul Mihai Dulea (care avea o slăbiciune pentru actriţele blonde cu ochi albaştri) şi, fiind autoritatea supremă în materie de distribuţii (şi filme în general), a impus-o pentru rolul titular, Simina, din „Pădureanca” (1986, Nicolae Mărgineanu, după Ioan Slavici). De astă dată, însă, dictatul lui Dulea a picat bine, căci a lansat o carieră mai mult decât onorabilă.
Pădureanca mi-a marcat cariera, un rol ce face parte dintr-o categorie cu care nu te întâlnești prea des. Puțini sunt actorii români care au avut șansa să își intersecteze destinul artistic cu un rol care să le devină un al treilea nume. George Calboreanu, de pildă, a fost identificat cu Ștefan cel Mare, Victor Rebengiuc cu Moromete. Eu am avut șansa să devin Pădureanca și sunt fericită că după atâta timp lumea se uită în continuare cu plăcere la acest film. – Manuela Hărăbor
Deşi rolul, la drept vorbind, avea un nivel de dificultate care depăşea pe alocuri posibilităţile unei interprete adolescente, încă la liceu, a impus-o pe Manuela Hărăbor ca pe o prezenţă cinegenică şi expresivă, de genul pe care „aparatul de filmat o iubeşte”, după cum s-a şi văzut în următorul rol, fata împăratului din „Secretul armei secrete” (1988, Alexandru Tatos), compus în cheia comediei absurde cu veşmânt de basm şi accente virulente de critică politico-socială proprie întregului film.
Manuela Hărăbor și fostul ei profesor, Mircea Albulescu
În acea perioadă, Manuela era studentă la I.A.T.C. „Ion Luca Caragiale” – pe care l-a absolvit când deja se numea A.T.F., în 1991, la clasa lui Mircea Albulescu.
Următoarea ei identitate cinematografică a fost Roxana – un personaj foarte ofertant, în primele două filme ale unui nou serial haiducesc scris de Eugen Barbu şi Nicolae Paul Mihail pe care revoluţia l-a împiedicat să se mai prelungească: „Martori dispăruţi” (1988, Dan Mironescu) şi „Lacrima cerului” (1989, Adrian Istrătescu Lener). Roxana şi Năstăsica (Nataşa Raab) erau tinerele boieroaice cuplate cu haiducii Gheară şi Lică (Şerban Ionescu şi Ion Crăciun), Manuela având astfel posibilitatea de a se desfăşura într-un registru complex, propriu genului de acţiune, care combina dinamismul, umorul, isteţimea şi senzualitatea (inclusiv un cadru nud în clarobscur, filmat cu bunul-gust şi decenţa cuvenite, în cel de-al doilea film).
Manuela Hărăbor, în Lacrima cerului, 1989
Acei ani tulburi din jurul lui 1989 au fost generoşi cu ea în materie de solicitări, dar mai puţin la nivelul calităţii rolurilor: a mai jucat în „Rochia albă de dantelă” (1989, Dan Piţa), „Mircea” (1989, Sergiu Nicolaescu), „Coroana de foc” (1990, Sergiu Nicolaescu), precum şi în personajul titular, Stana, din „Doi haiduci şi o crâşmăriţă” (1993, George Cornea), unde erotismul devenise mult mai explicit (şi gratuit), din păcate, decât era permis înainte de revoluţie. Din fericire, un paradox interesant în acest sens s-a produs cu următorul rol, Ilonka Szabo, din „Crucea de piatră – Ultimul bordel” (1994, Andrei Blaier).
Deşi inegal şi cam ostentativ, filmul avea totuşi substanţă şi conţinea câteva secvenţe bine realizate, inclusiv cele „confiscate” de Manuela, în rolul unei prostituate unguroaice care vorbea o română fermecător de stâlcită („un chémeşuţ… o chíloţel… un róchiţ… o ciórepel…”), dovedindu-şi din nou resursele de umor prea puţin valorificate anterior de cineaştii orbiţi numai de datele ei fizice.
(Manuela Hărăbor , în filmul „Crucea de piatră”)
Au urmat câteva roluri în coproducţii – cum ar fi fata răpită din „Invisible: The Chronicles of Benjamin Knight” (1994, Jack Ersgard), sau Daniela, din «Meurtres par procuration» (1995, Claude-Michel Rome) – după care s-a căsătorit cu miliardarul Soli Shaltiel, stabilindu-se la New York, de unde a revenit în 2001.
Manuela Hărăbor împreună cu fiul ei
Două încercări de a-şi reînnoda cariera actoricească – Andreea, din „Camera ascunsă” (2004, Bogdan Dumirescu) şi prietena lui Moraru, din „Magnatul” (2004, Şerban Marinescu) – n-au avut succesul scontat, aşa că nu le-au mai urmat decât două roluri, în serialele de televiziune „Cu un pas înainte” (2007-2008, Alex Berceanu, Bogdan Tiberiu Dumitrescu, Jesús del Cerro, Virgil Nicolaescu) şi „Fetele marinarului” (2008, Sebastian Voinea, Valentin Hotea).
Cu toate acestea, Manuela Hărăbor, o fire extrem de puternică, nu s-a descurajat, găsindu-şi suficiente resurse alternative: în 2004 a fondat studioul de producţie Kentauros, devenindu-i şi director de marketing, iar din 2005 a început o colaborare cu Circ Varieté Globus.
Sunt superîndrăgostită de fiul meu, nu ştiu cum aş putea să mă mai îndrăgostesc de alt bărbat. Iubirea pentru Andrei îmi taie respiraţia! Simt aşa de cinci ani, de când nu mai am nici o relaţie amoroasă. Nu vreau să-mi plângeţi de milă. Viaţa mea nu e o telenovelă. Am luat ca atare boala lui Andrei atunci când a fost diagnosticat, la cinci ani. Şi am învăţat să trăiesc cu ea. E ca şi cum aş fi mioapă şi ar trebui să trăiesc cu handicapul acesta. Dar chiar şi aşa reuşesc să-mi fac viaţa frumoasă. – Manuela Hărăbor
Mamă a unui copil bolnav de autism (unicul său copil, rezultat din relația pe care a avut-o cu cineastul Dan Chișu) , Manuela Hărăbor a găsit forţa necesară pentru a valorifica la maximum, în plan moral, această grea încercare. S-a implicat în campaniile de ajutorare a copiilor autişti şi a familiilor acestora.
„Primii dascăli au fost preoţi, prima şcoală românească a fost într-o biserică, primele manuale au fost cărţi bisericeşti. Acum învăţământul dă afară religia. Copilul îşi dă mama afară. Ora de religie ar trebui să se numească ora de iubire, Hristos este iubire.” – Manuela Hărăbor
(sursă text: Cinemagia)
Foto: Manuela Hărăbor – facebook
