„IULIA. Atunci când viaţa te lasă să alegi” a avut premiera pe scena Teatrului Metropolis, în luna aprilie. Realizat în parteneriat cu UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti, spectacolul este semnat de Mara Oprea şi este o rescriere realizată de Raluca Cîrciumaru, după celebra piesă a lui August Strindberg, „Domnişoara Iulia”.
Un articol de Monica Andronescu|25 aprilie 2024
Din distribuție fac parte Raluca Aprodu, Daniel Nuță și Alina Rotaru. Un dialog peste mai bine de un secol cu o piesă și un dramaturg care au marcat istoria teatrului, montarea de la Teatrul Metropolis propune o abordare extrem de actuală. Despre „Iulia” și despre acele momente când „viața ne lasă să alegem”, despre alegeri în viață, despre căutări, despre ce mai înseamnă astăzi a șoca și despre teatru, pur și simplu, un dialog cu Mara Oprea, o nouă voce în regia românească.
De ce ai ales acum, în acest context, la final de facultate, să pui în scenă la Teatrul Metropolis o adaptare după „Domnișoara Iulia”? Care e relevanța unui astfel de text, azi, pentru tine și pentru acest moment teatral?
M-am oprit la acest text din facultate. L-am studiat, l-am și lucrat, dar munca grea e, de multe ori, să alegi în funcție de teatrul unde trebuie să lucrezi. Și depinde, într-adevăr, de moment… de momentul interior, de momentul exterior. Fiind vorba de un spectacol de absolvire, am fost și limitată de un buget anume. Și pentru că am tot lucrat teatru contemporan, mi-am dorit să abordez și texte clasice, să pot să mă lupt cu un text clasic. Să simt că am experiența asta, pur și simplu.
Ți-ai dorit anvergura textului clasic, dar nu l-ai abordat ca atare, ci, pentru montarea de la Metropolis, ai adaptat textul lui Strindberg, practic, l-ai rescris împreună cu Raluca Cîrciumaru…
Așa este, am modificat foarte mult, nu mai e aproape deloc Strindberg în cuvinte, dar am încercat să păstrăm personajele, scenele și felul cum se modifică raportul dintre personaje. Am ales să-l adaptăm, pentru că eu cred că, atunci când vine la teatru, publicul larg nu știe neapărat cine e Strindberg, nu știe exact cine e domnișoara Iulia. Și cred că, în momentul în care pui ceva în scenă, omul trebuie să empatizeze cu acele lucruri și să le înțeleagă. Dacă rămâneam la nivelul de raporturi din perioada respectivă, de la feminism la raporturile de putere ale vremii, era puțin mai mare distanța față de noi. Iar eu nu mi-am dorit asta. Am vrut să descopăr în „Domnișoara Iulia” niște lucruri care se presupune că au evoluat, cum ar fi poziția femeii în societate, raportarea la misoginism, dacă suntem în continuare misogini, chiar dacă folosim alte cuvinte și ne-am cizelat vocabularul. Am vrut să văd cât de mult din ceea ce se întâmpla la Strindberg e încă valabil în contemporan, cât am evoluat cu adevărat și cât doar am schimbat fațada.
Și al cui este acest „Iulia”? E al tău sau al lui Strindberg…?
E al nostru… Cumva chiar e al nostru, al tuturor.
Despre ce este „Iulia. Atunci când viața te lasă să alegi”? Ce ai vrut să transmiți cu acest spectacol?
Eu consider că noi, ca oameni, suntem un cumul al contextelor în care am fost. Unde ne-am născut, unde am crescut, unde am evoluat etc. Eu sunt din Constanța, de exemplu. Am copilărit în Constanța, dar m-am mutat aici, la București… Suntem o sumă a tuturor experiențelor pe care le-am avut. Și mi-am pus întrebarea asta: oare cât la sută suntem acest cumul, adică de unde venim, și cât la sută suntem acel ceva spre care vrem să ne îndreptăm. Pentru că în momentul actual se vorbește foarte mult despre healing, despre traumă… La asta m-am gândit și așa am abordat „Iulia”, pentru că, din punctul meu de vedere, toate personajele, absolut toate își doresc să fie altceva. Sau în alt loc decât cel unde sunt. Și, cumva, toate vor ce are celălalt. Ei bine, tocmai asta aduce tragicul. Și e valabil pentru noi toți. Ne dorim mai mult decât suntem și nu suntem sinceri cu noi și cu cât putem noi să fim. Și, când se întâmplă asta, ajungi, de fapt, să te închizi singur într-o colivie. Asta mi se pare că e frica de a alege viața… De-asta am dat titlul spectacolului: „Iulia. Atunci când viața te lasă să alegi”. Pentru că eu cred că viața ne lasă să alegem. E ca atunci când ești într-o canoe pe un râu de munte. E paradoxal, dar te lași condus ca, de fapt, să conduci și să ai tu controlul. Despre asta e Iulia noastră. Despre momente-cheie în viață când alegi și nu-ți dai seama. Îți dai seama că ele au fost puncte de cotitură abia după mult timp.
A fost un punct de cotitură când ai ales să faci teatru?
Eu am făcut sport de performanță 10 ani. De la 4 ani până la 14 ani am făcut tenis de câmp. M-am accidentat foarte rău. Am jucat câțiva ani cu atele, cu gheață și jucam cu foarte multă durere. Și am preferat să mă opresc. Iar tenisul e un sport destul de însingurat. Ești singur pe teren. Și eu așa am crescut de la 4 ani. Și nu știam, nu înțelegeam, voiam să cunosc lumea… Printr-un concurs de împrejurări am ajuns la Ideo Ideis. Voiam să mă fac actriță. Acolo am avut-o pe Ofelia Popii mentor. Și cumva am ajuns să mă ocup de un spectacol, a ieșit bine și am fost îndrumată spre regie. Eu nu înțelegeam, habar n-aveam ce înseamnă, eu voiam să joc.
Între timp au trecut câțiva ani și o facultate de regie de teatru… De ce faci acum teatru? Ce te arde? Ce vrei să spui lumii?
Nu cred că am încă un răspuns la întrebarea asta. Îl caut și eu. De fapt, asta fac. CAUT. Uite, cum s-a întâmplat cu „Iulia”. Am înțeles niște lucruri. Mi se pare că oamenii astăzi trăiesc în stare de șoc. Există război, există boli, lumea moare, totul se duce… Suntem aproape permanent „violați”. Și atunci tu ce le poți oferi oamenilor la teatru? Alt șoc? Nu cred. Mie mi se pare că azi „șocul” nu mai e să șocăm spectatorul, pentru că s-a obișnuit cu asta. E ca o bătătură în palmă. Poți să dai, poți să lovești, nu mai simți nimic. Și atunci, unde simt eu că aș vrea să lovesc prin arta mea este vulnerabilitatea. Vreau să ating punctul vulnerabil. Vin dintr-un sport de performanță care presupune o educație spartană. Și mie mi-e greu să mă vulnerabilizez! Tuturor ne e, pentru că ne e frică! Suntem plini de frici – frica de ce părere au oamenii despre noi, frica de ce părere avem noi despre noi. Noi, generația mea, ne petrecem foarte, foarte mult timp între ceea ce e corect și ce nu e corect. Și mi se pare că toate astea ne fac să fugim de vulnerabilitatea noastră.
Deci îți dorești să creezi o breșă de vulnerabilitate.
Da. Și exact șocul pe care ei îl făceau la In-Yer-Face Theater, de exemplu, violența aceea, eu acum vreau să o produc printr-o experiență pe dos. Dar, ca să ajungi la asta, e important ca tu și echipa ta să creezi un spațiu safe, în care actorii să poată să fie vulnerabili. De asta ziceam că acest text a fost al tuturor. Și a fost un spectacol în care fiecare dintre noi a avut un moment în care parcă cineva i-a pus oglinda în față. Și a trebuit să se uite în oglinda aia și să se vadă vulnerabil și fără toate măștile. Noi toți cei care am lucrat la acest proiect am avut un moment de… Cine sunt eu? Ce vreau eu? Ce aș alege eu?
Și tu ce ți-ai răspuns la întrebarea „cine sunt eu”?
Mi-am dat seama că… e pentru prima oară când eu accept cu mine că nu știu ceva. Ca regizor, de obicei trebuie să știi. Trebuie să fii cel care are răspunsuri. Și în proiectul ăsta mi-am dat voie să nu știu. Și am simțit că e OK și că vreau să mă descopăr pe mine, așa cum aș descoperi o nouă persoană în viața mea. E greu. Te sperie. Dar e un proces frumos și vreau să mă bucur de el.
Spuneai că te-au interesat diverse laturi ale feminității, misoginismul etc. E un context în care vorbim destul de mult despre femeie, feminism, feminitate. Cum ți-ai poziționat tu personajele în acest context? Spectacolul tău e un spectacol prin care urmărești să transmiți un mesaj feminist?
Depinde… Depinde despre ce vorbim când spunem feminism. Pentru mine, feminismul este cumva bunul-simț. El e cumva un spectacol feminist, pentru că aduce în scenă toate aceste teme. Dar nu-ți dă verdicte… Nu avem o judecată față de lucruri. Fie că ele sunt bune sau rele, noi încercăm doar să spunem o poveste a unor oameni. Eu prefer zona asta senzorială… adică să pleci din sală mai degrabă cu o senzație decât cu un răspuns sau cu o certitudine. Cred că e destul de plictisitoare viața când ai prea multe certitudini!
Foto 1: Larisa Baltă
Foto 2: Andrei Gândac/ Two Bugs
