Marcel Ţop, regizor: „Lumea va veni să vadă Shakespeare şi în 3014“
https://www.ziarulmetropolis.ro/marcel-top-regizor-lumea-va-veni-sa-vada-shakespeare-si-in-3014/

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Marcel Ţop este regizorul cameleon. Montează pe scena Operei Române, a Teatrului de Comedie, în ţară, sau în underground, cu aceeaşi plăcere şi dăruire, nu se repetă şi nu trece neobservat! Se reinventează cu fiecare spectacol pe care îl montează, pentru că, aşa cum îi place să-l citeze pe Peter Brook „în teatru, diavolul e plictiseala!”

Un articol de Georgiana Ene|10 martie 2014

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Marcel Ţop este regizorul cameleon. Montează pe scena Operei Române, a Teatrului de Comedie, în ţară sau în underground, cu aceeaşi plăcere şi dăruire, nu se repetă şi nu trece neobservat! Se reinventează cu fiecare spectacol pe care îl montează, pentru că, așa cum îi place să-l citeze pe Peter Brook „în teatru, diavolul e plictiseala!”

Cu noul spectacol „Hamlet“ de la Teatrul Nottara – prima producţie independentă din România care are la bază textul scris de marele Will a reuşit să pună pe aceeaşi scenă 14 actori, care provin din teatre diferite (televiziuni, film etc) din Bucureşti, practic împrăştiaţi în 14 locuri, experimentaţi sau mai puţin experimentaţi, dar cu mult talent.

Georgiana Ene: De ce Hamlet? Ce ai urmărit, care a fost scopul variantei alese de tine? Pentru că Hamletul tău iese puţin din tiparele lui Shakespeare?

Marcel Ţop: Cu privire la „utopia“ mea cu Hamlet, acesta spune: „lumea e sărită din matcă“, chiar dacă e absurd – atenţie, îşi asuma chestia asta, că e absurd – „Horatio, noi va trebui să o așezăm la loc!“. Şi mai spune încă ceva, foarte important: „Oamenii trebuie să vadă! Şi dacă nu vor vrea, îi vom sili să o facă!“ Adică devine radical. Devine „rău“.

Dezgroapă securea un om, un nebun care se ia la trântă, literalmente, cu toată lumea, ajutat de Horatio! Partea asta hai să spunem don quijotescă m-a interesat la povestea lui Shakespeare. În primul rând pentru că voiam un Hamlet care să facă parte dintr-o specie de oameni cărora le putem spune „activişti“. Adevăraţii activişti, „nebunii”, că să zic aşa, care îşi propun să schimbe lumea, omul.

De ce activism şi de ce acum?

Vine un timp când lumea din jur te obligă să ai genul acesta de atitudine, asta dacă eşti om. Dacă eşti moluscă, stai în casă şi te rezumi în a da like pe facebook sau a înjura la televizor. N-ai cum să schimbi lumea, evident, dar e foarte important să ai intenţia, dorinţa de a face ceva în sensul ăsta.

„Să te ridici de unul singur împotriva lumii!“. Ce demenţă frumoasă! Hamlet ştie, e perfect de conştient că nu va reuşi să schimbe nimic, că se înhamă la un scop total „’sărit de pe fix”. Dar fără specia asta de oameni, lumea ar sta pe loc. Nu s-ar întâmpla nimic, lucrurile mari şi chiar şi lucrurile mici se fac atunci când vrei să schimbi ceva.

Cu acest spectacol, „Hamlet“, realizat în regim de teatru independent, nesubvenţionat, am încercat să schimbăm ceva. „Încercarea, moarte n-are… Cine nu încearcă, să meargă acasă, să stea mort pe masă“ – aşa ziceam când eram copii.

Când am dat la Facultatea de Teatru credeam că pot să schimb lumea prin teatru. Şi acum cred la fel. Sunt imatur, chiar nebun, ar zice unii, dar sper că voi rămâne aşa. Ne-am asumat un risc teribil cu acest Hamlet, care a trecut prin nişte chinuri ale facerii greu de descris.

Hamletul nostru nu va reuşi să schimbe nimic, dar cel puţin are valoarea unei mănuşi în faţă, aruncată acestui sistem bolnăvicios cu alură de mangustă pe jumătate putredă. Mă refer la lumea teatrală dar şi la cea politică, şi la teatrul instituţionalizat şi la cel independent, care, din nefericire, este legat ombilical de politic, la fel ca rahatul de talpa bocancului.

hamlet

Hamlet e o mănuşă aruncată în faţă, scoasă cu greu, cu beţe în roate, cu stângăcii, cu neajunsuri. Unii vor spune că era sau a fost un război pierdut din start, dar cel puţin am încercat. Sperăm că am creat un precedent, iar după noi să mai vină şi alţii cărora să le iasă mai bine decât ne-a ieşit nouă.

De fapt nu, vorbesc prostii, nu ne-am bătut cu sistemul! Nici măcar nu ai cu cine să te baţi, molusca pe jumătate putredă nu e un opozant! Cum să te baţi cu mii de braţe pe jumătate putrede, scârboase şi lipicioase? Ar fi un fel de „The Night of the Living dead”.

Hamlet spune că „teatrul e oglinda lumii“. Eu vă pot spune, că e şi invers: lumea românească, de la politic până la social, e oglinda teatrului, din păcate. Aproape toţi directorii de instituţii culturale sunt numiţi politic! E lucru ştiut. Şi câte şi mai câte… Teatrul e departe de a fi o oază în această viermuială românească. Având un opozant atât de scârbos, ca acest sistem, ne-am luptat de fapt cu noi, ne-am războit cu limitele noastre. Ne-au fost testate rezistenţa, „puterea de a îndura“ aşa cum zice Cehov, fanatismul, voinţa şi determinarea.

Ce vă pot spune după toată această experienţă dementă, ca să fiu „hamletian”, e următorul lucru: mai bine să fii decât să nu fii, mai bine să faci decât să nu faci, mai bine să rişti decât să nu rişti, indiferent de preţul pe care îl plăteşti, indiferent de sacrificiile pe care le faci, cu voia sau fără voia ta. Mai bine să lupţi decât să fugi sau să te ascunzi. Şi un lucru foarte important, să nu renunţi!

Experienţa lucrului la acest Hamlet a fost asemănătoare cu experienţa lui Fitzcarraldo, personajul lui Herzog, din filmul cu acelaşi nume. Am vrut să facem o operă în junglă, am vrut să trecem cu vaporul peste munte. Poate şi pentru că toţi oamenii adevăraţi de teatru au ceva don quijotesc în ADN, altfel s-ar apuca de business şi nu ar dansa ca nişte Zorba nebuni pe nisipurile mişcătoare şi înşelătoare ale teatrului românesc.

La mine, ADN-ul ăsta don quijotesc s-a combinat cu o doză majoră de ADN moroşenesc. A ieşit un cocktail Molotov interesant! Exploziv, în sensul constructiv al expresiei, sper. În Maramureş, copiilor li se pune palincă în lapte când părinţii pleacă la câmp, ca să adoarmă. Deşi nu mi-a spus niciodată, sunt convins că bunica mea făcea chestia asta destul de des.

Astfel că am ajuns imun la otrăvuri, la veninul scuipat de vipere şuierătoare, la broaşte râioase sau la veninul acela mişelesc pe care îl au unii creştini pe coadă! Da, Hamlet este un tip care iese din tipare, de asta e tare! De altfel sunt în istoria teatrului nişte „gagii” de toată frumuseţea: Don Juan, Amadeus, Woyzeck, Valmont, cum să nu te îndrăgosteşti de ei, de toţi aceşti mari domni, de poveştile lor, care vor fi valabile şi actuale cât e lumea şi pământul?

Am făcut spectacole în diferite locuri, după poveştile acestor „’domni”. De altfel, Cristina Mihăilescu, actriţa care joacă Ofelia în Hamlet, a jucat şi personajul Don Juan. Şi nu oricum, pe bune, foarte tare, asumat, neparodic. O fată, o actriţă care la 23 de ani avea mai mult sânge în vine şi „cojones“, decât mulţi bărbătuşi din teatrul românesc.

Ce îl poate face pe un actor să fie foarte bun în ceea ce face?

Există locuri în Bucureşti în care se practică teatru pe principiul: dacă nu se râde mult, nu e bine! De fapt, aşa sunt antrenaţi sau se autoantrenează mulţi dintre tinerii noştri actori. Dacă nu se râde 3 minute, e prost! Foarte puţini au dimensiunea ‘„metafizică” a teatrului. Tot în cazul unei părţi, destul de semnificative, a tinerilor actori, mai e o meteahnă majoră, aşa zisul „mic firesc”. Nu în cazul tuturor, dar majoritatea, dacă îi pui pe scenă (mare), atunci, la revedere! Mulţi dintre ei au vocile neantrenate. În plus, nu citesc, ci se uită toată ziua pe telefon şi pe facebook.

Mulţi dintre ei, vor, sunt aproape ambiţioşi, dar sunt de o comoditate sfâşietoare, mai ales din punct de vedere cultural. Şi sunt din ce în ce mai mulţi, la propriu şi la figurat. Cei de la U.N.A.T.C ar trebui să fie conştienţi, să mai închidă robinetul, pentru că actorii sunt din ce în ce mai slab pregătiţi. În Bucureşti sunt opt teatre, iar în ţară, cu excepţia câtorva teatre, e jale mare. Printre ei mai sunt şi excepţii, bineînţeles, pe unii dintre ei i-aţi putut vedea şi în acest Hamlet, şi nu numai.

Profesorul meu, Valeriu Moisescu, spunea următorul lucru, laconic, de fiecare dată  când venea la o vizionare la examene: „Sunteţi buni, mai mult curaj!”. Câtă dreptate avea! Sunt actori tineri buni, dar… mai mult curaj! Curajul e cea mai importantă însuşire după talent, în ziua de azi. Nu vorbesc de curajul de a înjura sistemul într-o pivniţă sau într-un bar – e şi asta o formă de curaj, am făcut-o şi eu, chiar am format actori tupeişti şi zurlii artistic, am şi „epigoni“. Poate o voi mai face!

Vorbesc despre curajul de a face şi altceva, nu numai acelaşi texte „din realitatea imediată”. Despre curajul de a intra într-o bibliotecă, de a te dedica ”obsesiv-compulsiv” studiului unui personaj, de a te lua de gât cu monştri, cu greii, asta e „The true grit” după umila mea părere.

Revenind la Hamlet, ce te-a mai interesat în poveste?

Mă preocupa foarte mult ce îi spune nefericitul prinţ lui Horatio: „Horatio, durerea inimii îngroap-o, rămâi în viață, spune adevărul, spune-le oamenilor povestea mea“. Pentru că după cronica unui eşec anunţat de a schimba lumea sau măcar oamenii din jur, prostiţi de bani, oportunişti şi inconştienţi, Hamlet realizează că nu se poate schimba nici pe el, darămite pe alții! Un dezastru total.

Dar rămâne ceva, rămâne povestea. „Tu eşti de acum povestea mea!“, îi spune Hamlet lui Horatio – care îşi dorește mai mult decât toți ceilalţi să moară. Teribilă soarta: „Nu, tu nu ai dreptul ăsta! Horatio, tu eşti, vei fi, povestea mea!”. Horatio devine prototipul actorului, al regizorului. Cel care spune povestea. Omul de teatru este un Horatio. Tu rămâi să spui povestea!

1798043_616188048418082_194461490_n

Ce e de fapt povestea? Povestea e un exemplu, e ceva care ajută. Ne ajută să înţelegem nebunia asta, ciudată, mizerabilă, sublimă, care e viaţa noastră. Oamenii, de-a lungul timpului, s-au priceput în istoria omenirii să-şi omoare profeții, ca mai apoi să creadă în ei, de fapt, în poveștile lor. Dacă îi luăm pe fiecare în parte: eroii, marii oameni, anti-eroii, după dispariția lor fizică ne lasă moştenire poveştile lor. Teatrale, muzicale, literare, filosofice, filmice. Poveşti. Teatrul rezistă şi supraviețuiește în lumea în care trăim datorită faptului că spune poveşti, şi nu oricum, ci pe viu. Cu omul în faţa ta, cu lacrimi, cu sânge, cu carne şi cu oase frânte.

Desktopul computerului, al telefonului sau al tabletei nu e viu, doar teatrul e viu şi se face cu oameni. Din acest motiv vine lumea la teatru în 2014, la Shakespeare, la Sofocle, la Mamet. Şi sunt sigur că vor veni şi în 3014.

E clar că există o categorie care vine pentru delectări ieftine, sau mai ştiu eu ce, ca să-şi afișeze ţinuta, sau să sharuiască pe facebook – „ia uite unde mi-s io, acuma!» –  dar cred că inclusiv categoria asta mai superficială de spectatori, în momentul în care este pusă faţă în faţă cu teatrul, cel puţin în anumite momente – teatrul e oglinda lumii, nu? – se sesizează. Adică râde, plânge, se întreabă.

Ştiu că ai mai fost întrebat: e marketing distribuirea Laurei Cosoi în Hamlet?

Am distribuit-o pentru că e o femeie frumoasă, pentru şarmul şi pentru naturaleţea ei. Pe Rosencrantz şi Guildenstern i-am vrut două gagici spion. Îmi cer iertare că nu i-am făcut gay de exemplu (e la modă) dar punctul de pornire al acestei soluţii a fost replica lui Claudius: „Mergeţi la Hamlet, oferiţi-i plăceri şi iscodiţi-l!“

Chiar dacă s-a speculat imens şi pe subiectul ăsta, nu cred că Hamlet ar avea veleităţi gay, dimpotrivă, pare foarte hetero. Cu probleme tipice unui bărbat in midlife crisis, ca să mai râdem şi noi, că prea suntem serioşi… Știu că așa s-a zis. Laura Cosoi este unul dintre cei mai profesioniști oameni pe care i-am cunoscut în viața mea.

În afară de faptul că are talent de actriţă, chiar dacă a făcut psihologie la Iaşi, are şi o naturalețe specifică. N-am avut nicio strategie de marketing în sensul ăsta. Îi aveam pe Maia Morgenstern pe afiş, pe Marius Bodochi, pe Tudor Istodor, la ce să-mi mai servească o strategie de marketing? Mai ales că personajele sunt foarte speciale: Rosencrantz şi Guildenstern sunt masculi în piesă! Am vrut să fie „ispitele” lui Hamlet. Așa am simţit din text.

Știu că ai montat şi în ţară, şi în afara ţării – în Grecia chiar Hamlet, altul decât acesta. Ai montat în locuri diferite şi spectacole total diferite ca gen. Din câte am văzut, acesta este un proiect cu buget. Cum a ajuns pe scena Teatrului Nottara?

Când am pornit, am pornit cu zero lei, ne aveam doar pe noi înşine. E un proiect independent pur sânge, e primul Hamlet, producție independentă făcut în România. Inițial ar fi trebuit să-l facem într-un spațiu care urma să se transforme într-un teatru, dar n-a fost să fie! Până să ajungă la Nottara, l-am plimbat prin vreo patru spaţii. Am repetat în holuri, în muzee, în cazinouri, în debarale, în garsoniere şi am rămas uniţi în tot acest timp. Cea mai grea lovitură a venit anul trecut în noiembrie, când din partea unui teatru – spectacolul l-am gândit pentru spaţiu neconvenţional, pentru sala studio, nu pentru scena clasică, scenă italiană – ni s-a spus cu cinci zile înainte de premieră că nu se mai poate, fără nici măcar o vizionare în prealabil.

Deja spectacolul fusese anunţat, dar a deranjat anumite persoane, hai să le numim, importante… Am avut de ales: să omorâm proiectul după un an de lucru, sau să ieşim cu el la Teatrul Nottara, unde prin amabilitatea şi buna credinţă a doamnei director, am ieşit la public. În ultima săptămână dinainte de primul spectacol, ,,disaster strikes again” (dezastrul lovește din nou), s-a prăbuşit acoperişul Teatrului evreiesc…. A fost şi este o perioadă foarte nebună pentru doamna Maia Morgenstern şi implicit pentru noi. Trebuia să repetăm pe scenă acolo, pentru a adapta spectacolul în stil cutie italiană, dar cupola scenei se prăbuşise. Ploua în teatru de parcă lovise musonul. Şi am revenit pe holuri. La Nottara se repetau alte spectacole, o nebunie…

Ce pot spune despre doamna Maia e că n-am văzut niciodată în viaţa mea un om mai determinat, mai luptător, ,,mai nebun de teatru pentru teatru” ca dânsa. Un om care nu se dă bătut niciodată. Din punctul acesta de vedere semănăm. Şi cine se aseamănă, uneori, se mai şi adună. Am demonstrat că un grup unit de oameni poate face chiar şi Hamlet, chiar dacă până şi zeii (atmosferici), nu numai oamenii, au fost împotriva noastră. „Regina”, în tot acest joc de şah dement şi riscant cu sistemul, a fost cea care a intrat cu pasiune şi nebunie, în acest proiect imposibil, don quijotic, Lidia Feher. Ea şi echipa ei au încercat să găsească sponsori, să facă în aşa fel încât oamenii să câştige decent, fără să fim nevoiţi să practicăm costuri mari pentru bilete, aşa cum se practică în Bucureşti când ai nume celebre pe afiş. Astfel, puteai să iţi cumperi un bilet cu 10 lei sau 30 de lei, maximum 50 de lei. Am fost acuzat (acuzaţi) că am fi făcut spectacolul pentru bani… ,,Dat la gioale” specific românesc, tâmpenii de moluscă pe jumătate putredă, aşa cum spuneam….poate datorită succesului. Pentru că înainte cu două săptămâni de primul spectacol nu mai găseai un bilet şi sala era arhiplină! În fiecare seară au fost oameni care au stat în picioare, pe jos cum au putut, în condiţiile unui spectacol de 3 h 30′ care începea la ora 20 şi se sfârşea la 23 30.

E o performanţă că i-ai adunat pe toți.

I-am adunat pe toți şi am rămas un grup compact, timp de un an şi trei luni. Am fost uniți şi am trecut peste toate greutățile împreună. Pentru că toți cei 14 actori sunt împărţiţi şi răspândiţi în toate teatrele posibile din capitală. Ca să nu mai vorbim ca toţi fac pe lângă teatru, film, televiziune şi nu oricum, la greu! Paradoxal, sunt genul de regizor care preferă actorul ocupat, nu pe cel care nu are de lucru. La fel cum prefer actorul ,,dificil”, actorul conflictual, actorul incomod, care mă provoacă, mă scandalizează, nu mămăligile care la un moment dat, când dau de greu, fac pipi pe ei. Îmi plac actorii samurai, chiar dacă au stăpâni, eu fiind ronin, adică un samurai fără stăpân.

Cum te înțelegi cu ei? Pentru că vin cu experienţe de teatru din medii diferite.

Armonic! În sensul că au învăţat unii de la alții, deşi provin din şcoli şi din generaţii foarte diferite. Ne-am susținut reciproc, nimeni nu se supăra dacă doamna Maia avea o filmare sau cădea acoperișul – toţi ne înţelegeam unii cu alţii şi, ce era cel mai important, de abia aşteptam să ne întâlnim, ne simţeam bine împreună! ,,A feast of friend’s”, pe principiul ,,We are family, I got all my pictures with me”. Am format un fel de Woodstock păstrând proporţiile. Au fost mari piedici. Ne făcusem un program, urma să repetăm la Teatrul Evreiesc – unde doamna Maia cu maximă amabilitate şi prietenie ne-a oferit spațiul, numai că uite: eu când m-am întors de la Satu Mare – unde tocmai avusesem o premieră cu Woyzeck – s-a întâmplat povestea cu acoperişul, şi-atunci iarăși am repetat pe hol. Nu am apucat să facem un șnur, în spațiu. Primul șnur a fost luni seara, pe 3 februarie, adică la primul spectacol cu public, al doilea a fost pe 4 şi al treilea pe 10 februarie.

De ce Tudor?

Tudor e ca Hamlet. Între certitudine şi îndoială. Hamlet e născut în zodia balanţă. Multă lume ne-a reproşat că suntem prea tineri pentru experienţa asta, mai ales el (30 de ani). Poate că au avut dreptate. Cum, necum, am făcut-o! Unora le-a plăcut, altora nu. ,,Les jeux sont faits, rien ne va plus…”. Cum ziceam mai devreme, mai bine să fii decât să nu fii. Am fost gambleri cu toţii, la mare risc. Teatrul ca viaţa: fără risc şi fără aventură e compot de piersici.

De ce e așa puțin decor?

Spectacolul l-am gândit pentru un spațiu neconvențional unde erau de ajuns costumele şi niscaiva recuzită. Nu cred că este un handicap, nu prea îmi place decorul material, mizez pe alte chestii. Unora probabil li s-a părut cam sărăcuţ, în cutie italiană. Dar ce să facem, asta e viaţa, te obligă uneori să te adaptezi. De exemplu, aş vrea să întâlnesc un scenograf care să facă un decor anume: când se deschide cortina să stârnească emoția înainte să intre actorii! Cum era decorul lui Gyorgi Harag la ,,Livada de vișini”. Nu-mi plac obiectele pe scenă, decât dacă sunt puternice şi au rostul lor, dacă nu, pun pe scenă doar ce au nevoie actorii. Prefer pe scenă altceva. Ceva mult mai important, care ţine de magie, emoţie şi deşi pare un cuvânt pretenţios, de ,,metafizică”, care în traducere liberă şi cât se poate de aproximativ înseamnă ,,dincolo de fizic”.

hamlet

 

Nu ştiu cât am reuşit să redau asta, starea de ,,dincolo de fizic”, dar ce ştiu sigur e că spectatorii au stat 3 h 30′ până la miezul nopţii la spectacol şi au aplaudat minute în şir actorii, probabil că măcar o parte din intenţiile noastre s-au văzut. Le mulţumesc pe această cale spectatorilor care n-au fugit la metrou sau la tramvai; mai mult, în loc să fugă, mi-au aplaudat actorii, chemându-i în repetate rânduri la scenă.

Îmi fac şi mea culpa tot pe această cale: spectacolul a fost anunţat de 2 h 30 nu 3 h 30 cat dura de fapt şi de drept. Am ieşit în faţa teatrului la 23.40, la ultima reprezentaţie. Am crezut că mă vor linşa! Dimpotrivă, mulţi m-au felicitat! Erau luminoşi, chiar dacă a trebuit să-şi comande taxi-uri. Alţii probabil că m-au înjurat. Dar nu i-am auzit. Oricum ar fi, ca artist am datoria să-mi iubesc publicul, fără discriminare.

Decor aproape inexistent, însă costumele sunt aparte.

Ideea costumelor a fost ca la Mark Twain, în ,,Prinţ şi cerșetor”. Hamlet renunţă la ,,lux” făcând schimb de haine cu un homeless, un nebun. Groparul de mai târziu şi cel puţin în capul meu, nu ştiu cât s-a înţeles, Yorick sub acoperire, scârbit de lume şi retras în cimitir la profesiunea de gropar. Un nebun care îl scotea din iluzia grandorii şi dramei totale, atunci când Hamlet în egoismul lui are impresia că e cel mai nenorocit om de pe pământ, după întâlnirea cu fantoma tatălui. Iar ceilalţi, în contrapunct, au fost îmbrăcaţi ,,glamorous”, fantezist de cei doi designeri Razvan Ciobanu şi Adina Buzatu.

Și după Hamlet, în ce zonă te duci?

Deocamdată vreau să mă simt bine. Adică night clubbing, boema, ,,lux și barosăneală”, vorba unui amic poet, şuete şi scris. Personajele astea demente de care m-am ocupat în ultimul timp, mi-au mâncat din creier, dar a fost plăcut. Mă întorc o vreme la: Mick Jagger, David Bowie, Death in Vegas, Nine Inch Nails, Bach şi Fărâmiţă Lambru. După care nu știu…. probabil voi face ceva despre Marchizul de Sade într-un cazino vechi, ,,Indiile galante” la Opera din Saint Denis, Insulele Reunion, şi un autor psycho contemporan într-o pivniţă din sectorul 1 sau 2.

Foto cu Marcel Ţop – arhiva personală

 

07
/08
/17

Renumitul director de imagine italian Blasco Giurato semnează imaginea filmului românesc ”Octav”, al regizorului Serge Ioan Celebidachi, ce va rula în cinematografe începând cu 6 octombrie 2017. Marcel Iureș are rolul principal în filmul în care mai joacă actori precum Victor Rebengiuc, Andi Vasluianu, Lia Bugnar. Blasco Giurato a semnat imaginea a peste 100 de filme, printre care și „Cinema Paradiso”, pelicula premiată cu Oscar.

01
/08
/17

Românul celebru în străinătate care a descoperit Legea Constructală, Membru de Onoare al Academiei Române din 2011, Doctor Honoris Causa a 18 universități din lume este printre primii 100 cei mai citați din inginerie. Profesorul universitar la Duke University, universitatea particulară de elită în SUA, ține prelegeri pe tot globul și a publicat 30 de cărți.

21
/07
/17

Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS) coordonează colecția „Biblioteca Polirom”. BAS (39 de ani) este poet și, din acest an, romancier. Cartea sa „Copilăria lui Kaspar Hauser” a fost primită cu entuziasm, primind elogii peste elogii. Ne-am întâlnit să stăm un pic de vorbă despre cărți, nu neapărat ale noastre. A reieșit că situația nu e deloc roz. Iată.

12
/06
/17

În a doua zi a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (10 iunie) a fost prezentat spectacolul de dans aerian ”TANGO LA ALTITUDINE II”, semnat de coregrafa argentiniană Brenda Angiel, continuarea unui spectacol prezentat anterior tot la FITS de aceeași companie. Un performance în aer, în lumini, umbre și fum, într-un spațiu care nu mai e spațiu definit de limite ci e libertate și respirație largă.

09
/06
/17

„Mă simt jenată când aud laude”, spune actriţa Tora Vasilescu într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, realizat la Cluj-Napoca. Ea va primi Premiul de Excelenţă al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), la Gala de închidere care va avea loc sâmbătă seară.