Marcela Motoc, actriță: „Deși joc într-un singur spectacol la Teatrul Metropolis e ca și când aș juca în trei”
https://www.ziarulmetropolis.ro/marcela-motoc-actrita-desi-joc-intr-un-singur-spectacol-la-teatrul-metropolis-e-ca-si-cand-as-juca-in-trei/

Cella joacă în “Peretele” de Lia Bugnar, dar a făcut, în trecerea timpului, trei roluri în acest spectacol-fenomen de la Metropolis. Iată.

Un articol de Andrei Crăciun|3 octombrie 2019

Cella, în ce spectacole joci dumneata la Teatrul Metropolis, în ce spectacole ai jucat în trecerea timpului? Care e povestea lor? 

Vezi dumneata, depinde cum te uiți. Din sală pare că aș juca într-unul. Privind de pe scenă eu pot afirma că joc în trei. Miracolul neconcordanței aparține celui mai viu spectacol al teatrului Metropolis: “Peretele”, scris și regizat de Lia Bugnar.

Asum și dezvolt: “Peretele”, pe lângă faptul că e un spectacol scris de Lia (și cine nu știe cum scrie Lia?!, că te tăvălește ba de râs, ba de plâns, și habar n-ai când ai trecut de la una la alta), e un spectacol prin excelență viu datorită combinațiilor actor-rol. Suntem o distribuție destul de numeroasă astfel încât de la început rolurile au fost acoperite de o dublă distribuție pentru ca spectacolul să poată fi jucat cât mai des. Dar pe parcurs toți am ajuns să învățăm mai multe roluri pentru că și așa ne era greu să facem față cerinței publicului de a juca acest spectacol. Și nu, nu suntem neapărat ușor înlocuibili, pentru că nu oricine poate juca orice, dar în echipa asta ne-am unit și ne știm atât de bine încât pendularea între roluri ține spectacolul extraordinar de viu aducând în permanență ceva nou prin interpretarea diferită a fiecăruia dintre noi. Nu m-am plictisit absolut deloc de el în cei cinci ani de când îl jucăm. Ba mai mult, când știu că e necesară o nouă înlocuire și nu joc și eu, dacă n-am alt spectacol, merg să-l văd. E fenomenal. Râd cu lacrimi după cinci ani deși îl știu pe dinafară. Așa că, desi joc într-un singur spectacol la Teatrul Metropolis e ca și când aș juca în trei. Am jucat de-a lungul timpului Sena, gravida – rolul meu inițial, apoi Mafteia – moașa mea, iar acum e rândul Zorei.

Povestea spectacolului? Îți spun așa: ne strângem toți pentru câte o “ikebana” înainte de fiecare reprezentație (ikebana e momentul ăla de conectare/concentrare care n-are o regulă sau o formă definită, la noi s-a concretizat și regularizat prin această ikebană) iar Lia – prezentă la fiecare spectacol, cu mici excepții – ne împinge în scenă cu “Hai, distrați-vă!”.

Marcela Motoc în „Peretele” (textul și regia: Lia Bugnar), la Teatrul Metropolis

Ce a însemnat (înseamnă) Teatrul Metropolis în cariera dumitale?

Dovada că se poate.  Teatrul Metropolis e dovada că teatrul de proiecte poate funcționa. Foarte, foarte bine! Iar în ce privește cariera, dacă Teatrul Metropolis ar fi fost pe Broadway și nu pe Mihai Eminescu ar fi însemnat că acum îți trimiteam interviul asta de pe Marte!

Unde să venim să te vedem în această frumoasă nouă stagiune? Ce planuri de viitor ai? Cu marele ecran – ceva?

Să veniți la Teatrul Metropolis. Dar asta degeaba spun, că veniți. Toți Pereții noștri sunt sold-out.  Să mai veniți la Teatrul de Artă unde joc tot un spectacol al Liei Bugnar, “Fata din Curcubeu”. Cu mândrie nedisimulată pot să spun mulțumesc, că și acolo veniți, și acest spectacol este sold-out de fiecare dată. Tot la Teatrul de Artă mai joc “O noapte pe dos”, împreună cu George Constantinescu. Și la Teatrul Bulandra joc în “Omul cel bun din Seciuan” în regia domnului Andrei Șerban.

Planuri am dar am căpătat superstiția asta că, dacă povestesc despre un spectacol pe care urmează să îl fac, nu mai iese. Dacă e să am și eu o superstiție, asta e pisica mea neagră. S-a întâmplat de două ori anul trecut să nu se concretizeze spectacolele la care lucram. Și mă doare. Nu mai zic decât că planuri am dar, pentru că în ce privește unul din proiecte ne apropiem de premieră, vă spun că în această toamnă voi juca și la Teatrul Apropo, la Radu Popescu, în spectacolul “Cercurile încrederii”. Cu marele ecran, da, ceva! Am filmat deja deci pot să vorbesc puțin despre. E vorba de un nou serial la HBO. Joc în el. Îmi place de nu mai pot. Am mai jucat în seriale de televiziune, apropo de ecran, roluri episodice însă în seriale cu renume, ca “Las Fierbinți” de exemplu. După dispariția de 11 ani din țară am reluat puțin mai greu legătura cu ecranul dar uite că se leagă, petit à petit.

 Ca spectator ai umblat pe la Metropolis – ce ai constat, ce are special acest teatru în peisajul autohton?

Atunci când mi se cere să recomand un spectacol răspunsul vine automat: “mergeți la orice spectacol la Metropolis, nu dați greș orice ați alege.” Special e regimul acestui teatru de proiecte și faptul că a reușit să producă spectacole unul și unul, cu actori extraordinari, cu un public pe măsură, căci spectacolele bune atrag publicul pe care îl merită. Și publicul acestui teatru e fidel, numeros, de vârste foarte diferite, e un public generos, cum generos e și teatrul care ne găzduiește, actori și spectatori.

 Cum a fost pentru teatrul românesc și pentru dumneata îndeosebi anul acesta care se va încheia (deja!) nu peste mult timp?

Se va schimba tonul discursului pentru această ultimă întrebare și rog să-mi fie cu iertare. Asta pentru că în timp ce răspundeam acestui interviu am aflat de plecarea dintre noi a regizorului Ducu Darie. Anul ăsta doare. Pentru că a plecat Ducu. Pentru că a plecat Cătălina Buzoianu – în spectacolul dânsei am jucat pentru prima oară, pe scena teatrului Bulandra, în “Patul lui Procust”. Plecările acestui an sunt prea multe. Vestea că nici Ducu nu mai e cu noi m-a copleșit. Când am hotărât să plec din țară, în 2002, Ducu a fost primul om căruia i-am spus asta. Chiar înainte de-a le spune părinților mei, da, pentru că plecarea din țară presupunea demisia din Teatrul Bulandra unde eram angajată, familia mea, și unde Ducu era deja director. Țin minte de parcă a fost ieri cum râdea spunându-mi că-i o glumă proastă. Tot Ducu a fost primul om căruia i-am spus în 2014 că am hotărât să revin în țară și reacția lui a fost aceeași, a râs spunându-mi că-i o glumă proastă. Acum a plecat el, fără să anunțe și, nu știu cum i se pare lui, dar pentru mine e o glumă și e proastă, că doare rău de tot si habar n-am avut că va durea așa, m-aș fi pregătit cumva…

Nici măcar nu sunt în țară ca să-l pot însoți pe ultimul drum, îi voi onora însă amintirea pășind pe străzile pe care ne-am plimbat împreună, în urmă cu niște ani, în Paris. Anul ăsta e cu plecări, ca toți anii ce-au trecut și cei ce vor veni, dar, cumva, începând cu anul ăsta durerea plecărilor e atât de profundă că n-o pot cuprinde decât necuvintele pentru că pleacă oamenii de care sunt legată direct, prea direct, și se rup direct din mine. Pentru teatrul românesc și pentru mine e un an în bernă.

Anul ăsta doare. Pentru că a plecat Ducu. Pentru că a plecat Cătălina Buzoianu – în spectacolul dânsei am jucat pentru prima oară, pe scena teatrului Bulandra, în „Patul lui Procust”. Plecările acestui an sunt prea multe. Vestea că nici Ducu nu mai e cu noi m-a copleșit.
Marcela Motoc, actriță



20
/12
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Alina Petrică are 27 de ani. Joacă în „Aglaja”, la Centrul Cultural „Bălcescu”, în „Mon Cabaret Noir”, la Teatrelli, în „(D)efectul Placebo”, la Teatrul Național, în „Îmblânzirea scorpiei”, la Teatrul de Comedie, și este, din acest an, angajată a Teatrului Mic din București.

19
/12
/16

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI. Dorotheea Petre (aproape 36 de ani) este bine-cunoscută publicului cinefil din ţara noastră, din pelicula „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii” (2006).

13
/12
/16

Emanuel Pârvu, membru al juriului care a selectat zece actori tineri pentru spectacolul aniversar al Teatrului Metropolis, este convins că noua generație de actori poate fi încurajată prin șansă. La rândul său, își amintește în rândurile care urmează cum la început de drum a avut ocazia de a învăța de la oameni de teatru precum Victor Rebengiuc, Marcel Iureș și, mai ales, Liviu Ciulei.

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.