Cella joacă în “Peretele” de Lia Bugnar, dar a făcut, în trecerea timpului, trei roluri în acest spectacol-fenomen de la Metropolis. Iată.
Un articol de Andrei Crăciun|3 octombrie 2019
Cella, în ce spectacole joci dumneata la Teatrul Metropolis, în ce spectacole ai jucat în trecerea timpului? Care e povestea lor?
Vezi dumneata, depinde cum te uiți. Din sală pare că aș juca într-unul. Privind de pe scenă eu pot afirma că joc în trei. Miracolul neconcordanței aparține celui mai viu spectacol al teatrului Metropolis: „Peretele”, scris și regizat de Lia Bugnar.
Asum și dezvolt: „Peretele”, pe lângă faptul că e un spectacol scris de Lia (și cine nu știe cum scrie Lia?!, că te tăvălește ba de râs, ba de plâns, și habar n-ai când ai trecut de la una la alta), e un spectacol prin excelență viu datorită combinațiilor actor-rol. Suntem o distribuție destul de numeroasă astfel încât de la început rolurile au fost acoperite de o dublă distribuție pentru ca spectacolul să poată fi jucat cât mai des. Dar pe parcurs toți am ajuns să învățăm mai multe roluri pentru că și așa ne era greu să facem față cerinței publicului de a juca acest spectacol. Și nu, nu suntem neapărat ușor înlocuibili, pentru că nu oricine poate juca orice, dar în echipa asta ne-am unit și ne știm atât de bine încât pendularea între roluri ține spectacolul extraordinar de viu aducând în permanență ceva nou prin interpretarea diferită a fiecăruia dintre noi. Nu m-am plictisit absolut deloc de el în cei cinci ani de când îl jucăm. Ba mai mult, când știu că e necesară o nouă înlocuire și nu joc și eu, dacă n-am alt spectacol, merg să-l văd. E fenomenal. Râd cu lacrimi după cinci ani deși îl știu pe dinafară. Așa că, desi joc într-un singur spectacol la Teatrul Metropolis e ca și când aș juca în trei. Am jucat de-a lungul timpului Sena, gravida – rolul meu inițial, apoi Mafteia – moașa mea, iar acum e rândul Zorei.
Povestea spectacolului? Îți spun așa: ne strângem toți pentru câte o „ikebana” înainte de fiecare reprezentație (ikebana e momentul ăla de conectare/concentrare care n-are o regulă sau o formă definită, la noi s-a concretizat și regularizat prin această ikebană) iar Lia – prezentă la fiecare spectacol, cu mici excepții – ne împinge în scenă cu „Hai, distrați-vă!”.
Marcela Motoc în „Peretele” (textul și regia: Lia Bugnar), la Teatrul Metropolis
Ce a însemnat (înseamnă) Teatrul Metropolis în cariera dumitale?
Dovada că se poate. Teatrul Metropolis e dovada că teatrul de proiecte poate funcționa. Foarte, foarte bine! Iar în ce privește cariera, dacă Teatrul Metropolis ar fi fost pe Broadway și nu pe Mihai Eminescu ar fi însemnat că acum îți trimiteam interviul asta de pe Marte!
Unde să venim să te vedem în această frumoasă nouă stagiune? Ce planuri de viitor ai? Cu marele ecran – ceva?
Să veniți la Teatrul Metropolis. Dar asta degeaba spun, că veniți. Toți Pereții noștri sunt sold-out. Să mai veniți la Teatrul de Artă unde joc tot un spectacol al Liei Bugnar, „Fata din Curcubeu”. Cu mândrie nedisimulată pot să spun mulțumesc, că și acolo veniți, și acest spectacol este sold-out de fiecare dată. Tot la Teatrul de Artă mai joc „O noapte pe dos”, împreună cu George Constantinescu. Și la Teatrul Bulandra joc în „Omul cel bun din Seciuan” în regia domnului Andrei Șerban.
Planuri am dar am căpătat superstiția asta că, dacă povestesc despre un spectacol pe care urmează să îl fac, nu mai iese. Dacă e să am și eu o superstiție, asta e pisica mea neagră. S-a întâmplat de două ori anul trecut să nu se concretizeze spectacolele la care lucram. Și mă doare. Nu mai zic decât că planuri am dar, pentru că în ce privește unul din proiecte ne apropiem de premieră, vă spun că în această toamnă voi juca și la Teatrul Apropo, la Radu Popescu, în spectacolul „Cercurile încrederii”. Cu marele ecran, da, ceva! Am filmat deja deci pot să vorbesc puțin despre. E vorba de un nou serial la HBO. Joc în el. Îmi place de nu mai pot. Am mai jucat în seriale de televiziune, apropo de ecran, roluri episodice însă în seriale cu renume, ca „Las Fierbinți” de exemplu. După dispariția de 11 ani din țară am reluat puțin mai greu legătura cu ecranul dar uite că se leagă, petit à petit.
Ca spectator ai umblat pe la Metropolis – ce ai constat, ce are special acest teatru în peisajul autohton?
Atunci când mi se cere să recomand un spectacol răspunsul vine automat: „mergeți la orice spectacol la Metropolis, nu dați greș orice ați alege.” Special e regimul acestui teatru de proiecte și faptul că a reușit să producă spectacole unul și unul, cu actori extraordinari, cu un public pe măsură, căci spectacolele bune atrag publicul pe care îl merită. Și publicul acestui teatru e fidel, numeros, de vârste foarte diferite, e un public generos, cum generos e și teatrul care ne găzduiește, actori și spectatori.
Cum a fost pentru teatrul românesc și pentru dumneata îndeosebi anul acesta care se va încheia (deja!) nu peste mult timp?
Se va schimba tonul discursului pentru această ultimă întrebare și rog să-mi fie cu iertare. Asta pentru că în timp ce răspundeam acestui interviu am aflat de plecarea dintre noi a regizorului Ducu Darie. Anul ăsta doare. Pentru că a plecat Ducu. Pentru că a plecat Cătălina Buzoianu – în spectacolul dânsei am jucat pentru prima oară, pe scena teatrului Bulandra, în „Patul lui Procust”. Plecările acestui an sunt prea multe. Vestea că nici Ducu nu mai e cu noi m-a copleșit. Când am hotărât să plec din țară, în 2002, Ducu a fost primul om căruia i-am spus asta. Chiar înainte de-a le spune părinților mei, da, pentru că plecarea din țară presupunea demisia din Teatrul Bulandra unde eram angajată, familia mea, și unde Ducu era deja director. Țin minte de parcă a fost ieri cum râdea spunându-mi că-i o glumă proastă. Tot Ducu a fost primul om căruia i-am spus în 2014 că am hotărât să revin în țară și reacția lui a fost aceeași, a râs spunându-mi că-i o glumă proastă. Acum a plecat el, fără să anunțe și, nu știu cum i se pare lui, dar pentru mine e o glumă și e proastă, că doare rău de tot si habar n-am avut că va durea așa, m-aș fi pregătit cumva…
Nici măcar nu sunt în țară ca să-l pot însoți pe ultimul drum, îi voi onora însă amintirea pășind pe străzile pe care ne-am plimbat împreună, în urmă cu niște ani, în Paris. Anul ăsta e cu plecări, ca toți anii ce-au trecut și cei ce vor veni, dar, cumva, începând cu anul ăsta durerea plecărilor e atât de profundă că n-o pot cuprinde decât necuvintele pentru că pleacă oamenii de care sunt legată direct, prea direct, și se rup direct din mine. Pentru teatrul românesc și pentru mine e un an în bernă.
Anul ăsta doare. Pentru că a plecat Ducu. Pentru că a plecat Cătălina Buzoianu – în spectacolul dânsei am jucat pentru prima oară, pe scena teatrului Bulandra, în „Patul lui Procust”. Plecările acestui an sunt prea multe. Vestea că nici Ducu nu mai e cu noi m-a copleșit.
Marcela Motoc, actriță
