NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI Marcela Motoc povesteşte despre întâlnirea cu personalităţile importante în definitivarea drumului său profesional, motivele pentru care se bucură de amploarea pe care a luat-o teatrul în România şi tipurile de manifestare ale acestei arte în Franţa.
Un articol de Judy Florescu|5 august 2014
Recent întoarsă în România, Marcela Motoc joacă în noul spectacol al lui Andrei Șerban, „Omul cel bun din Seciuan” de Bertolt Brecht, de la Teatrul Bulandra, iar anul trecut a produs spectacolul „La fille de l’Arc-en-ciel”, de Lia Bugnar, la un teatru independent din Paris.
Judy Florescu: Cum ați descoperit teatrul?
Marcela Motoc: Îmi aduc aminte că eram mică si răsfoiam zilnic teancurile de reviste „Cinema” pe care le colectiona mama mea. La 16 ani am hotărât că vreu să dau la teatru. Prima oară când am dat examen am picat dupa prima probă. M-am pregătit pentru anul următor și atunci am intrat.
Cu cine v-ați pregătit?
Persoana care are o amprentă enormă si profundă asupra mea e Diana Gheorghian. În anul în care am dat a doua oara la facultate m-am mutat în București (din Făgăraș), mâncam teatru pe pâine și mergeam în fiecare zi la câte un spectacol, uneori la două. Așa am văzut „Mincinosul” la Teatrul Odeon unde am cunoscut-o pe Diana Gheorghian – care din prima clipă a știut că vreau să dau la teatru; dar, pentru că abia născuse și nu avea timp să stea cu mine de vorbă în acea seară, mi-a propus să vin la ea la cafea a doua zi de dimineața. Din acea a doua zi mi-am băut cafeaua în fiecare dimineață cu Diana, timp de un an de zile, ea pregătindu-mă pentru teatru.
Cum erau pregătirile?
Cu ajutorul ei căutam să-mi formez un repertoriu, căutam anumite monoloage. Eu îmi doream foarte mult un monolog din „Jacques sau supunerea” de Eugen Ionescu, pe care Diana îl lucrase și îl adaptase; n-am apucat să i-l cer pentru că mi l-a dat propus chiar ea. Acela a fost monologul cu care am intrat la facultate, monologul cu care am luat audiția pentru primul workshop al lui Andrei Șerban in Romania, monologul cu care m-am prezentat la audiția de la Teatrul Bulandra susținută de Liviu Ciulei – audiție în urma căreia am fost angajată de Virgil Ogășanu, care era directorul teatrului pe atunci.
Aveați emoții pentru faptul că dădeați admiterea a doua oară?
Mă marcase foarte tare faptul că nu intrasem din prima, iar Diana Gheorghian mă pregatea pentru ambele posibile variante astfel: ”un singur loc dacă ar fi la facultate, e al tău, tu intri! Dar: dacă nu intri, nu se întâmplă nicio tragedie, nu e sfârșitul lumii! Dar tu intri! Însă: dacă nu intri, te pregătești pentru la anul, nu e nicio nenorocire. Dar intri!” Uite așa era mereu, una caldă, una rece.
M-am dus singură la admitere, troleibuzul era plin de candidați și o fată cu care am intrat în vorbă si care dădea examen pentru a patra oară îmi spune că ea, dacă nici de data asta nu intră, merge la particulară. Și mă întreabă eu ce fac dacă nu intru, iar eu mă aud răspunzându-i senină: „Cum adică ce fac?! Eu intru!” Asta a fost pregătirea psihologică, în plus față de cea pentru teatru, pe care Diana Gheorghian a făcut-o cu mine. Înainte de a fi actrița care sunt, datorită profesorilor mei Olga Tudorache și Adran Pintea, omul care sunt i se datorează Dianei Gheorgian.
Și mai am un înger căruia trebuie să ii spun mulțumesc: doamnei Mariana Mihuț. Ca și pe Diana Gheorghian, pe Mariana Mihuț am cunoscut-o după un spectacol la care amândouă eram însă spectatoare. Am intrat în vorbă cu dânsa și am tot vorbit așa… ore în șir… și a rămas pentru mine un mentor, căci multă vreme după aceea m-a sfatuit și m-a ascultat și m-a îndrumat… Îndrăznesc să îi mulțumesc acum, după 20 de ani, căci tare aș vrea să știe că, în pofida tăcerii, nu am uitat.
Acum ați început un nou spectacol Omul cel bun din Seciuan în regia lui Andrei Șerban. Cum este dumnealui ca regizor?
E un monstru sacru. Are o energie, o vitalitate, o inventivitate și o forță incomparabile. E un fenomen. Poți să stai să-l asculți zile întregi și tot culegi lucruri, pe care să le înveți și care să-ți folosească mai departe. Mi-am dorit foarte mult să joc sub bagheta regizorală a lui Andrei Șerban încă de când participasem la workshop-ul dumnealui. Omul cel bun din Seciuan este o bijuterie de spectacol și n-am știut acest lucru până în seara repetiției cu publicul. Am repetat 3 săptămâni și ne-a aruncat în arenă, știind că numai așa vom da din noi tot ce-i mai bun. Și atunci s-au leagat, miraculos, multe lucruri.
Cum este să lucrezi cu Rodica Mandache?
Rodica Mandache e fantastică. Mi-a dat o lecție pe care o s-o țin minte toată viața. Vorbind la un moment dat despre o scenă care nu se lega și eu căutând argumente pentru nereușită, mi-a spus: „Nu, nu există argumente, nimic și nimeni nu te poate împiedica să fii bun”; și apoi a intrat în scenă.
Poate doar tu ești cel care te poate împiedica să fii bun?
Ești singurul. Nu poți da vina pe nimic, pe nimeni altcineva. Sunt scuze și ele nu-și au locul.
Când va fi premiera spectacolului Omul cel bun din Seciuan?
Pentru că vorbim de un sistem american, unde totul este prestabilit, fixat și bătut în cuie cu mult înainte, premiera va fi pe 9 și pe 10 octombrie la Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu.
Ce părere aveți despre sistemul teatral independent din România în comparație cu sistemul francez?
Mi se pare extraordinar ce s-a întâmplat în România cu teatrul în ultimii ani, e o deschidere absolut fantastică. Teatrele în Franța se împart pe trei categorii: teatrele mari, teatrele de repertoriu, care nu au nevoie nici de prezentare, nici de publicitate, teatrele independente mai mici, dar cu un renume și un public fidel al lor și teatrele și mai mici, spații în care se întâmplă și alte genuri de evenimente, care nu au un public al lor.
În teatrele de repertoriu accesul ca și producție teatrală este complicat; în teatrele cu nume, renume, trebuie să ai o posibilitate financiară mare ca să intri în sistem; iar teatrele mai mici, care nu-ți asigură un public, sunt cele mai ieftine și cele mai căutate.
Până în 2002 ați fost angajată a Teatrului Bulandra din București. Care este cea mai frumoasă amintire care v-a rămas întipărită în suflet din acea perioadă?
Am mai multe. Desigur! Prima care îmi vine în minte este audiția de la Sala Toma Caragiu în vederea angajării de tineri actori la Teatrul Bulandra și apoi cum, după ce am ieșit din biroul domnului Virgil Ogășanu, m-am oprit tremurând la telefonul galben și public din colțul străzii și am sunat-o pe mama și i-am spus „sunt actriță la Teatrul Bulandra!”
Altă amintire este „Trei Surori”, în regia lui Ducu Darie. E un spectacol care m-a marcat, l-am văzut doar de 6 ori și regret că nu am știut să mă fi dus la teatru la fiecare reprezentație. Era divin, era perfect, fiecare spectacol era altfel și tot perfect era; plângeam de fiecare dată când Oana Pellea intra în scenă, ridica degetul și spunea: „Al meu e aici?” O aud și acum: „Allll meu… e-aici?”
Și mai sunt amintiri, dar o voi menționa pe ultima. „Becket”. Cu și în regia profesorului meu, Adrian Pintea. Am jucat Gwendoline, iubita lui, care se sinucide din dragoste… A fost ultimul meu rol in teatrul Bulandra înainte de a pleca din țară. Imensa implinire: am jucat alături de Adrian Pintea și voi fi mândră de asta toată viața și chiar și după!
Ați internaționalizat spectacolul Fata din curcubeu. Cum a fost primit „La fille de l’Arc-en-ciel” de publicul francez?
„La fille de l’arc en ciel” a trecut rampa ! Trebuia să „verific” dacă trece la public, pentru că traducerea îmi aparține și nu eram sigură ca nuanțele pe care voiam să le păstrez vor avea același impact. Și aveam și o ștachetă pusă foarte sus, de Tania Popa; am fost la spectacolul ei de câteva ori și când vedeam cum plânge lumea în sală și cum femei și bărbați cu ochii bulbucați și roșii aleargă în culise după spectacol, mi-am zis că macar un om de-ar plânge și dupa spectacolul meu, mă declar campioană. Cum n-a fost numai unul, cred că sunt olimpică !
Fără glumă, a fost cea mai intensă experiență teatrală de până acum: am pus pe picioare spectacolul cu tot ce înseamna organizarea lui doar eu împreună cu Lia Bugnar. Mie mi se pare că am făcut minuni! Și fiecare reprezentație cu „La Fille de l’arc en ciel” este un spectacol-cadou.
Care a fost cea mai frumoasă reacție pe care ați avut-o în urma spectacolului produs si jucat de dumneavoastră la Paris?
Un domn cu lacrimi în ochi a venit și mi-a spus că vede spectacolul pentru a cincea oară și că pentru el este ca o terapie.
Cum a fost experiența profesională din scurtmetrajul „Violeta, la courtisane”?
Ăsta e alt proiect „al meu” inițiat datorită fanatismului meu bugnaricesc; mi-a venit ideea de a transforma piesa „Oase pentru Otto” a Liei în scenariu. Și pentru că nu știam să fac asta, am apelat la un om pe care l-am cunoscut la Festivalul de Film Anonimul, un regizor pe care l-am apreciat; cum lui i-a plăcut ideea, s-a născut „Violeta”. Am învățat și spaniolă cu ocazia asta, căci producătorul, fiind catalan, am jucat în spaniolă. Și uite așa s-a născut co-producția româno-francezo-spaniolă, „Violeta, la courtisane” care a fost premiat la foarte multe festivaluri de film internaționale. E un proiect reușit!
Ce vă oferă meseria de actor?
Îmi oferă fericire, scop, motivație și împlinire. Îmi doresc să mă ajute Dumnezeu să fac meseria asta toată viața. E o binecuvântare.
credit foto: Cătălina Flămînzeanu, Cristina Bilciu
