Marcello Mottadelli: ”Simți dragoste, tristețe, durere în viața ta? Eh, exact asta e opera”
https://www.ziarulmetropolis.ro/marcello-mottadelli-simti-dragoste-tristete-durere-in-viata-ta-eh-exact-asta-e-opera/

2016 nu a fost cel mai fast al Operei Naţionale din Bucureşti, nici măcar din motive direct legate de performanţele sale. În ultimele luni, câteva înnoiri au adus un suflu revigorant în managementul instituţiei.

Un articol de Cristina Enescu Aky|1 Februarie 2017

Directorul interimar, Beatrice Rancea, l-a adus în septembrie 2016 în funcția de coordonator muzical pe ”un italian”, ne-străin însă de România (a avut profesori români și de asemenea colaborări cu mai multe opere din țară), destul de tânăr și totodată destul de experimentat ca dirijor sau în coordonarea muzicală a mai multor opere din Europa, America, Israel, Egipt, Africa de Sud și Coreea de Sud.

Îmi era dor să vorbesc cu un astfel de om, visceral pasionat de muzică și de operă, de o modestie care inspiră respect și totodată de un entuziasm viu, molipsitor. Trece repede la meridionalul ”tu” și nu se sfiește deloc de emoții. Doar lucrează cu ele, le naște prin muzică. Pare un primum inter pares, o bucată de ghimbir (explicația în interviu), și mă gândesc că, la Opera Națională din București, nu mai e iarnă ci anotimpul energiilor și mai frumoase și al sevelor creative, ale tuturor.

Un interviu dedicat celor care adoră opera și celor care o urăsc.

Cristina Enescu: Cine și ce este maestro Marcello Mottadelli, în lumea muzicii?

Marcello Mottadelli: La ONB sunt cel responsabil de interpreți, cor și orchestră. Dincolo de asta sunt realmente un umil servitor al Muzicii și încerc să o servesc cât pot mai bine.

Ce face, în timpul său de lucru, un coordonator muzical de operă?

Se ocupă de castingul interpreților, angajarea cântăreților din afara Operei, de prestația orchestrei și a corului, tot ceea ce ține de partea muzicală. Țin să vă spun că Opera a angajat recent niște tineri interpreți români excepționali, și sunt foarte entuziasmat să îi punem în diferite producții și să îi creștem, sunt extrem de talentați. Mare noroc să avem în România astfel de artiști, ei sunt viitorul!

Cum comentezi următoarea definiție? ”Dirijorul este acea persoană care, fără a scoate niciun sunet, cu ajutorul unui instrument care nu face practic nimic, bagheta, este responsabil de prestația lăudabilă sau criticabilă a unei orchestre formate din zeci de muzicieni, iar prin asta și de tot ceea ce se întâmplă pe scenă.”

Absolut! Dirijorul e responsabil 99,99% de ceea ce se întâmplă pe scenă. Pentru prestația bună sau nu a orchestrei, criticii trebuie să mă judece întâi pe mine ca dirijor.

Rolul dirijorului nu le este limpede nici multor persoane care consumă frecvent muzică clasică, imaginea sa oscilând între cea de magician și de prezență inutilă. Ce face, de fapt, dirijorul, de este atât de important?

(Râde) Într-adevăr, cineva îmi spunea ”Chiar nu înțeleg, dai din mâini și ești plătit pentru asta?!” În mod special în operă dirijorul este o oglindă, el este legătura dintre fosă (spațiu de sub avanscenă unde stă orchestra) și scenă. Dirijorul conectează cele două medii (care deseori nu se aud reciproc) și conduce la nașterea muzica. Pentru a crea un spectacol bun, scopul nu este să cântăm toți împreună, simetric – ăsta e doar punctul de plecare. De aici începem să urcăm pe zgârie-nori, să creăm magia muzicii.

Au existat orchestre care au încercat să performeze fără dirijor. Din câte știu, invariabil, s-au întors la bagheta dirijorală.

În concertele simfonice se poate fără dirijor, uneori, dar nu și la operă. Deși în vremea lui Donizetti, Rossini, nu exista dirijor, doar prima vioară care dădea impulsul instrumentiștilor dimprejur.

De ce nu se mai face așa?

Păi.. putem să încercăm mâine! Glumesc. Rolul dirijorului s-a născut, organic, din nevoile orchestrei. Astăzi nu mai poți cânta, de exemplu, Puccini, fără dirijor, e prea complex.

4

Se spune că celebrul dirijor german Wilhelm Furtwängler a ieșit ostentativ de la un concert dirijat de nu mai puțin cunoscutul Arturo Toscanini, spunând: ”This man is just a time-beater!” (Acest om doar bate ritmul!). În ce constau diferențele de stil dintre dirijori?

Nimeni nu știe! Același ritm, aceeași orchestră – sub bagheta a doi dirijori diferiți vor suna foarte diferit. E vorba de prezența fizică, de mișcare, energie, de modul de relaționare… Toate acestea, împreună, creează fenomenul acesta extraordinar de puternic numit muzică bună.

Ca italian, dă-mi te rog o comparație inspirată din bucătăria italiană. ”Dirijorul este ca…”?

Hmm… aș spune ca ghimbirul. Aduce foc, condimentează, și e sănătos în toată combinația.

În teatru se spune, despre spectacolele excepționale, că atunci ”coboară îngerul”. Cum se întâmplă asta în operă, unde e nevoie ca o mulțime de factori să se îmbine pentru asta (voce, orchestră, regie de scenă, mișcare, chimie dintre personaje, costume, decor, etc)?

Pentru mine, teatrul de operă e un templu, realmente simt că respir și trăiesc cu și pentru muzică. Ceea ce spui aș numi mai degrabă momente ale Sufletului. Acele clipe când ai senzația, de la pupitru, că dirijatul este în plus. Când se atinge un nivel atât de înalt că toți respiră împreună aceeași muzică – pe scenă, în fosa orchestrei și în spatele meu, în public, când simt spectatorii țintuiți de scaune.. Uau!.. Asta nu se întâmplă la fiecare spectacol. Dar când se întâmplă…. Dumnezeule, momentele de genul ăsta dau sensul vieții tale ca muzician, iar ca public te marchează. E o viață grea, de luptă, cea a muzicienilor. În Italia, când mă întreabă lumea ce lucrez, și le spun că muzician și dirijor, mă întreabă ”bine-bine, dar ce meserie serioasă ai?”. De aceea, noi trăim pentru astfel de momente, când Sufletul vorbește și capătă aripi mari, care îi cuprind pe toți din sală. Iar publicul o percepe, clar!

Publicul este cea mai importantă parte a unui spectacol de operă. Eu simt teribil de puternic energia publicului, sau lipsa ei. Când ea lipsește, foarte probabil că asta are de-a face cu noi, muzicienii, înseamnă că nu suntem convingători pentru ei, la un nivel profund.

Spuneai că publicul este motorul care ajută la supraviețuirea operei.

Cred puternic că spectacolul de operă trebuie să fie ca o cină superbă, unde toată lumea se simte bine. Iar publicul e mereu extrem de competent.

Și în România? La ce fel de competență te referi?

Una care nu are legătură cu educația muzicală. Dacă o parte a publicului are o astfel de educație, e foarte bine, desigur, însă muzica vorbește pe limba tuturor, fără ”granitza” cum spuneți voi. Noi nu putem decât să spunem ”mulțumesc!” publicului, datorită lui există opera. Chiar dacă ne critică. De multe ori mă gândesc la mesajele venite din partea unor oameni din public și la cum am putea să devenim mai buni. Inclusiv eu, sunt primul care trebuie să devină mai bun, ca om, apoi ca muzician, doar așa pot fi un bun exemplu mai departe pentru muzicienii pe care îi coordonez.

Spuneai că îți dorești ca publicul de operă din România să devină mai activ, că nu îți place să existe o barieră între cei care cântă și cei care ascultă. Cum se poate cultiva, respectiv manifesta un public mai activ?

Îți dau un exemplu pe care l-am resimțit personal: în Asia (am fost de 14 ori în Coreea de Sud), imediat după aplauze, soliștii și dirijorul merg în mijlocul publicului, fac poze, ascultă comentarii, și mai ales le mulțumesc oamenilor. Cred că primul pas spre a activa mai mult publicul trebuie să vină dinspre noi, muzicienii, care trebuie să mergem mai mult spre oameni. Publicul deja vine spre noi prin simpla sa prezență în sala de operă. Genul ăsta de interacțiune mi-o doresc.

Crezi că ONB are modalități eficiente pentru a primi și a asculta feedback-ul publicului? Îți dau un exemplu: Teatrul Nottara oferă fiecărui spectator, înainte de spectacol, un creion și un mic formular cu câteva întrebări de evaluare a spectacolului, pe care, după piesă, oamenii sunt rugați să le lase la teatru. Ar putea fi asta o metodă utilă și la ONB?

Exact asta am făcut eu la Cairo, timp de doi ani, la absolut fiecare reprezentație! Da, firește, cred că e o idee foarte bună pentru a vedea cum percepe publicul o producție, ce își dorește, ce opinii are, etc. Foarte utilă ar putea fi și crearea unui cont online, unde spectatorii pot să își lase și adresele de email pentru a fi ținuți la curent cu activitatea Operei. Avem mai multe idei în direcția îmbunătățirii relaționării cu publicul, sper să le vedem roadele în curând.

Mi-a plăcut ce ai spus despre publicul de operă din Coreea de Sud, anume că este ”foarte tânăr, pasionat și competent.” În Italia te-ai implicat în conferințe despre muzică organizate în licee. Cum putem face, în România, ca publicul tânăr să capete interes și ulterior și gust pentru această muzică? Opera este, de multe ori, un ”gust dobândit”.

Foarte ușor, dacă noi, muzicienii, venim în întâmpinarea lor. De exemplu, da, mergând în școli, vorbind tinerilor despre ce e opera, ce și cum sunt diferite opere, aducând artiști de operă în fața lor, stârnind astfel interesul pentru această lume superbă. Uite, în Italia avem avanpremiere organizate special pentru tineri și adolescenți. Putem face asta și în România. Așa stârnim interesul publicului tânăr, am văzut roadele în Italia. În Scandinavia așa se descoperă opera copiilor de la 13 ani. În Asia oamenii sunt înfometați de operă, Conservatoarele din Europa sunt pline de studenți veniți din Coreea de Sud, de exemplu. Da, cred că trebuie să ne adresăm puternic și generațiilor mai tinere.

Din păcate, destui adolescenți și tineri nu au (încă) contact cu muzica clasică și cu opera, și totuși le consideră ab initio (și fără argumente) ca not cool. Dar, ca să descoperi gustul acestei muzici și arte, trebuie, evident, să dai de gustul ei.

În Italia exista aceeași problemă, dar programele de genul ăsta au ajutat mult, crede-mă, pentru că au stârnit interesul, iar apoi și gustul.

În secolul XXI, performanța muzicală este în continuare un pilon esențial al spectacolului de operă, dar nu mai poate fi unica locomotivă ce duce o producție spre succes. Ești de acord cu ideea asta? Pe lângă frumusețea interpretărilor vocale și instrumentale, publicului de astăzi trebuie să îi placă și interpretarea dramatică, chimia dintre personaje, mișcarea și coregrafia, costumele, recuzita, scenografia și regia – așadar spectacolul de operă în toată complexitatea lui.

Da, contează totul, ca muzician sunt perfect de acord! Opera e o treabă complexă și totul în ea trebuie să fie la un nivel cât mai bun. Punerea în scenă, în sine, este tot mai importantă astăzi. În trecut era vorba doar despre muzică, interpreții erau foarte statici. Nu caracterul mai mult sau mai puțin modern al unei producții contează, nu asta atrage, în sine, ci frumusețea întregii producții – și de asemenea, ce se întâmplă pe scenă, respectiv în fosa orchestrei, trebuie să aibă aceeași ”viteză”.

Am auzit muzicieni de cor conform cărora asupra muzicii unei prestații de operă nu se poate pronunța decât cineva cu studii și experiență muzicală, nu publicul în general.

Regret, respect dar nu împărtășesc deloc această opinie. Muzica e pentru toată lumea! Ea vorbește inimii fiecăruia, deci fiecare poate vorbi despre muzică. Când lucrez la un proiect am mii de dubii, gânduri, dar odată ce urc la pupitrul unui spectacol, trebuie să cred puternic în ceea ce fac acolo. Iar publicul simte asta, invariabil.

6

Ce apreciezi la ”situația” muzicală a ONB, de când ați venit aici, și ce își dorești să se îmbunătățească?

În primul rând, nu m-am simțit nicio clipă un străin aici, deși sunt. Apoi mi-a plăcut colaborarea care există în Operă, bucuria și energia bună a oamenilor. Vor să lucreze, să îmbunătățească. Asta e o premisă foarte bună, pe care am găsit-o și în alte teatru de operă din România.

Filozofia mea personală este una a respectului enorm pentru munca asta, și îmi doresc să fiu un lider, nu un șef, pentru că liderul este primul care se apucă de treabă. Absolut totul, mereu și oriunde, poate fi îmbunătățit – începând cu mine însumi. Mi-e clar că noi toți cei din Operă să mergem mână în mână în ceea ce facem, căci avem același scop: să facem muzică și cultură.

Crezi că expunerea firavă a artiștilor de operă români în străinătate și raritatea turneelor afectează prestația și imaginea lor?

Într-adevăr, este vital să și exportăm arta pe care o facem. Și marile opere din Italia, La Scala, Firenze, Palermo, merg des în străinătate. Noi suntem ambasadori ai artei și, prin asta, ai țării acesteia. Desigur, trebuie să fim bine pregătiți și organizați înaintea unor astfel de demersuri. Pot să spun deocamdată doar că am în vedere acest lucru și lucrăm la un proiect semnificativ.

Care este în acest moment cea mai mare pasiune de operă a ta?

Ah, e greu.. Curând vom face la ONB ”Un ballo in maschera” de Verdi, una din preferatele mele, dar în topul meu personal este ”Andrea Chenier” de Umberto Giordano, o operă masivă pe care am dirijat-o în Italia. Aș fi extaziat să facem această producție și aici, deocamdată însă sunt încă în căutarea tenorului potrivit, sunt doar câțiva de acest fel în lume.

Un exercițiu de imaginație: Dacă aș spune ”detest opera, e îngrozitor de plictisitoare, nu e distractivă, mă face să adorm sau să fug”, ce mi-ai replica pentru a fisura, cel puțin, această convingere?

Ți-aș adresa o contra-întrebare: ai sentimente în sufletul tău? Simți dragoste, tristețe, durere în viața ta? Eh, păi exact asta e opera.

Pentru mine, intensitatea și paleta largă de sentimente pe care le experimentezi pe durata unui spectacol de operă, în supradoză (nemaivorbind de frumusețea muzicii și a celorlalte elemente) au un efect realmente cathartic, terapeutic.

Așa e. Știi, muzica de operă, muzica adevărată nu e pe portativ… Muzica adevărată e, de exemplu, când deschid fereastra casei mele de lângă lacul Como. Eu, mai întâi, sunt un om, apoi sunt un muzician, dar ambele merg împreună și se influențează reciproc, viața și muzica. Recent l-am pierdut pe omul cel mai important din viața mea, pe tatăl meu, am trecut prin lucruri grele.. Iar asta m-a schimbat mult, am descoperit multă putere în mine, ceea ce s-a transmis și în muzica pe care am făcut-o de atunci.

Dar cum rezolvăm disonanța dintre realitate și supradoza de pseudo-realitate de la operă? Greu să poți găsi în viața reală iubire pătimașă, ură dusă la extrem, gelozie, trădare, etc la intensitatea paroxistică din operă.

Am avut norocul să lucrez la o montare a ”Pagliacci” de Leoncavallo cu maestrul Zeffirelli (cea mai de succes producție de operă a sa din lume!). În primul act e vorba de întâmplări din viața reală, în al doilea avem aceleași întâmplări dar imaginate pe o scenă (teatru în teatru). Partea frumoasă e că, la final, viața reală și cea de pe scenă se suprapun. Te întrebi atunci, oare viața reală e chiar atât de reală, iar cea de pe scenă atât de falsă, sau poate e invers?… De câte ori, în viața reală, nu purtăm de fapt măști, iar pe scenă lucrurile sunt prezentate mai real, fără ascunzișuri?.. La urma urmei, care e, de fapt, Adevărul?… Cine știe? În orice caz, când ajungi să simți muzica la ceastă intensitate, ai experiența unei alte dimensiuni de viață.

În cuvintele sublimului Orfeu, încarnat în lume cu numele de Pavarotti, ”Să înveți despre muzică citind este ca și cum ai face dragoste prim poștă”. Deci hai la Operă și experimentați totul pe viu!

Fotografii: Laura Dobre



14
/10
/19

INTERVIU Pe Teodora Velescu, Simona Dabija și Georgeta Corca le vedem, la Centrul Național al Dansului, în „Daughters”, spectacol semnat de coregrafa Simona Deaconescu și inspirat de motivațiile și modalitățile de expresie ale fiicelor generației hippie, copilele teribile ale post-punkului.

07
/10
/19

Unul dintre cele mai puternice filme autohtone ale toamnei este „Arest”, în regia lui Andrei Cohn, care spune povestea unui intelectual torturat într-o închisoare comunistă din România anului 1983. În rolurile protagoniștilor, actorii Alexandru Papadopol și Iulian Postelnicu.

12
/09
/19

INTERVIU Unul dintre cei mai apreciați regizori ai Noului Val, Corneliu Porumboiu vorbește despre cum și-a realizat cel mai nou film, „La Gomera”, acum în cinematografe, despre rolul Cannes-ului, despre tema limbajului, despre diversitatea cinematografiei române și despre importanța stilului.

06
/09
/19

Invitată a celei de-a şaptea ediţii a Alba Iulia Music & Film Festival (30 august - 1 septembrie), eveniment organizat de TIFF, Maia Morgenstern a vorbit, la o întâlnire cu publicul, despre cinema, despre cum a ajuns actriţă, despre „Balanţa” şi Lucian Pintilie, despre generaţii şi despre seriale.

Page 1 of 3512345...102030...Last »