MEMORIA CULTURALĂ Ziarul Metropolis reia, pe parcursul lunii martie, serialul dedicat marilor actriţe din România, pe care l-a început anul trecut. Sunt femei care au cucerit publicul prin talentul şi prin frumuseţea lor fizică/interioară.
Un articol de Monica Andrei|1 martie 2015
În luna pe care femeile o iubesc atât de mult, ni le amintim pe cele care au lăsat în urma lor atâta frumuseţe, în artă şi în viaţă. Actriţa de la pagina 1 de pe 1 martie 2015 este Maria Filotti (1883-1956).
A avut o carieră strălucitoare, dar a cunoscut şi gustul amar al eşecului, sentimentul neputinţei, prejudecăţile sociale împotriva meseriei de actor, războiul, foametea. Loviturile n-au zdrobit-o pentru că a crezut în ceea ce face când a ales teatrul.
Filmul vieţii şi al vremii
Dacă ar fi să derulăm filmul vieţii actriţei din prima parte a vieţii, pornind de la cadrele cu universul colorat al copilăriei petrecute pe uliţa de la ţară, cu şatra de ţigani de la marginea satului, urmărind secvenţă cu secvenţă, vedem fuga de acasă, liceul cu dormitoare comune la internat şi lecţiile plictisitoare de greacă – limba moartă cum o numea – pasiunea juvenilă pentru literatură, Primul Război Mondial, sonde arzând, familii plecând în bejanie, răniţi, gări pline cu bărboşi, foamete… Nimic din toate aceste secvenţe nu arată că actriţa ar urma teatrul.
Viaţa culiselor şi culisele vieţii
Maria Filotti s-a născut în comuna Batogu, lângă Brăila, în 9 octombrie 1883, şi a decedat în 5 noiembrie 1956. În clasele primare vede prima dată un spectacol de teatru “Păunaşul codrilor”, a unei trupe ce venise în turneu, şi adoarme. Se trezeşte la primele împuşcături în spectacol pleacă acasă impresionată, spune tuturor că a fost la teatru fără să povestească ce a văzut. În liceu improvizează un spectacol, are succes, o marchează primele aplauze primite.
“N-am crezut în anii copilăriei şi primei tinereţi că destinul meu este neapărat acela de a trăi, pe scenă, vieţile altora, plăsmuite de alţii pentru bucuria altora, şi că în această înstrăinare a fiinţei mele – dăruită personajului şi spectatorului voi culege pentru sufletul meu cele mai nebănuite bucurii. Şi n-am simţit de timpuriu hotărârea să înfrâng orice oprelişte pentru a-mi realiza un asemenea ideal….”
Doreşte să urmeze „Litere” şi „Dreptul”. În timpul examenului de bacalaureat, Ştefan Sihleanu o întreabă de ce nu urmează arta dramatică. Propunerea o pune pe gânduri. Studentă la litere, alege teatrul. Pentru ea, a fi actor echivalează cu un titlu de nobleţe spirituală. La Conservator este admisă la clasa Aristizzei Romanescu şi a lui Constantin Nottara, îi are colegi pe Ion Manolescu, George Ciprian, Mişu Fotino, Marioara Fărcaşiu, Storin. Nu dădea pe la cursuri, iar profesoara ei era îngrijorată.
Într-o zi, aceasta o roagă să o ajute să ducă un bagaj acasă şi-i spune cât de important este să frecventeze cursurile. “Da, Myriam, – aşa o alinta – ai să cunoaşti succesul pe scenă. Ai să simţi cum sală întreagă stă aninată de buzele tale, trăieşte, râde, plânge şi vibrează o dată cu tine. Ai să simţi fiinţa acea unică pe care tu ai creat-o, în întunericul său, căreia tu i-ai dat un singur suflet din sufletul tău, dăruit personajului şi care a izbutit să contopească acele suflete într-o singură simţire…
Îţi dai sema de puterea magică a artistului, de frumuseţea clipei când simţi că harul tău a înălţat întreaga sală deasupra vieţii, într-o zonă unde oficiezi ritualul sălii? Ai s-o cunoşti şi tu, dar pentru asta trebuie să munceşti, mult, cu seriozitate şi să crezi în tine şi în arta ta…” Pe Maria Filotti o marchează gândurile profesoarei ei şi se implică mai mult în tot.
După absolvire joacă la teatrul din Iaşi trimisă de H. Lecca. În patru luni interpretează opt roluri alături de marea actriţă a scenei româneşti Agatha Bârsescu. Ia lecţii de frazare, nuanţare, mişcare. “Pe scândurile scenei începe marea şcoală a artei teatrale; pe scândurile scenei îţi deschizi larg porţile sufletului, ale gândirii şi ale inimii; pe scândurile scenei dai viaţă teatrului din viaţa ta.”
În 1907 cutreieră ţara, încremenită de durere împreună cu trupa de teatru a Agathei Bârsescu, apoi se întoarce la TNB, căci la teatru învăţătura nu se sfârşeşte niciodată.
Joacă la Teatrul Naţional alături de C. I. Nottara, Brezeanu, Toneanu, Voiculescu, Lucia Sturdza Bulandra, Marioara Voiculescu unde rolurile mici jucate de “aşii” scenei dovedesc că pentru un actor mare nu există rol mic.
“Problema rochiilor nu era simplă când aveam două premiere pe lună. Îmi amanetam la croitoreasă leafa pe toată stagiunea. Din puţinul pe care îl primeam de acasă plăteam chiria şi dejunul. Masa de seară o suprimam – nu e bine să intri în scenă după ce ai mâncat! – dar nu pentru siluetă, căci pe vremea aceea nu era la modă genul Greta Garbo ci mai degrabă genul Mae West…”
Tot atunci este invitată să predea cursuri de actorie la Conservator. În 30 de ani de profesorat “îmi dau seama cât de dragă mi-a fost munca de dascăl. Parcă simt şi acuma cum îmi bătea inima când urmăream din culise producţiile lor de absolvire a Conservatorului şi cum îmi creştea sufletul de bucurie când înţelegeam – din tăcerea înfiorată a sălii – că <<scena a trecut rampa!>> Dintre elevele mele dragi: Irina Răchiţeanu Şirianu, Clody Bertola, Eugenia Popovici, Elvira Godeanu şi multe altele; parteneri de clasă: G. Măruţă, Aurel Rogalski, George Rafael, Ion Henter, George Teodorescu.”
Teatru, pinacoteci, muzee, la Paris
Ani de-a rândul a fost delegata actorilor români la marile congrese de teatru de la Hamburg, Paris, Roma, Zurich, Moscova, Viena, Londra.
Vede spectacole de teatru la Comedia Franceză în epoca în care îşi aruncau ultimele focuri de artificii Sarah Bernardt şi Jean Coquelin, românul nostru De Max, în epoca baletelor ruseşti cu Ana Pavlova, Nijinski. Din călătoria în străinătate “am adus o amintire concretă: cutia de machiaj, de forma unei mici valize, ce cuprindea bagajul unui actor. Am purtat-o de atunci 50 de ani de carieră, pe multe meleaguri, în multe teatre.”
În 1937 pleacă la Paris la Congresul Internaţional de teatru, iar la Teatrul Naţional în Bucureşti se hotărăşte pensionarea sa, pentru că directorul teatrului aplica noua lege a teatrelor. Jignită, umilită şi distrusă sufleteşte acceptă situaţia. Totuşi, Sică Alexandrescu o distribuie în spectacolul cu piesa “O noapte furtunoasă” în rolul Vetei, după ce ani mulţi jucase rolul Zoe.
Război şi teatru
Primul Război Mondial. Actorii stau îngrămădiţi în clădirea teatrului, împărţind între ei ziua porţia de fasole, iar noaptea paturile din recuzită. Actriţele lucrează ca infirmiere. Îl zăreşte pe George Enescu puţin încovoiat, cu vioara lui sub braţ şi mâinile înfăşurate într-un manşon mic, grăbindu-se spre spitale. Şi nu uită că în atmosfera de durere a zilei, soţii Brezeanu i-au adus chiftele. Era în vremea când premierele se succedau în ritm vertiginos, obligate de legea teatrelor de atunci, iar publicul care intra în sala de spectacol, acelaşi. Actorii jucau seara, cinau în cabine, repetau noaptea, plecau spre casă ziua.
Înfiinţează Teatrul „Maria Filotti” în Bucureşti, pentru că publicul nu spunea „mă duc la teatrul din Sărindar, (Teatrul Mic)“ ci spunea „mă duc la teatru la Filotti“. A jucat pe scenă cu Eliza Petrăchescu, Raluca Zamfirescu şi alte actriţe. „Toţi oamenii din spatele scenei, de la maşinişti la electricieni, cabiniere, femeia de serviciu, au o influenţă asupra actorului înainte de spectacol”.
“Teatrul şi copilul meu constituiau singura raţiune de a fi, singura bucurie a vieţii mele. Am cunoscut sărăcia şi gândul obsedant că aş putea să-mi sfârşesc zilele în lipsuri, aşa cum a fost soarta marilor actori ai vremii. De aceea am muncit din greu. Am cunoscut şi dăruirea sufletească a prieteniilor neaşteptate.”
În 1944, bombele care au explodat în apropierea Teatrului Naţional din Bucureşti au îngropat visuri, au adus lacrimi pe obraji şi au distrus şi teatrul Mariei Filotti. Tremura deasupra locurilor acelea ecolul paşilor celor care au urcat treptele unui teatru care nu mai exista: Ghica, Caragiale, Davila, Gusty, Nottara şi mulţi alţii…
Nu poate să renunţe, se hotărăşte şi cu împrumuturi din bănci, ajutată de fiul său, în patru luni ridică alt teatru, cu scenă înaltă, magazie mare pentru decoruri, cabine largi. Teatrul său nu are o soartă lungă pentru că vine naţionalizarea. Totuşi, pe scena lui apucă să joace Birlic, apoi Beligan.
“Între teatru şi comorile lumii… aş alege teatrul…”
Ideile generoase nu mor niciodată, iar după 50 de ani pe scândurile scenei şi-a adunat amintirile vii într-o carte. Maria Filotti pune în autobiografia ei mărturii preţioase din istoria teatrului românesc despre improvizaţiile teatrale din timpul şcolii unde juca roluri de băieţi, despre primii colegi de scenă, primii studenţi, peripeţii din turneee, primele roluri, momente memorabile din teatru şi din viaţa actriţei.
Marea actriţă şi omul de teatru energic şi întreprinzător, care s-a ridicat deasupra vieţii mărunte din toate loviturile primite, trece fermecată porţile creaţiei, în care ea crede cu tărie, făcându-i stagiunile pline de griji, nevoi, nădejdi, mult mai uşoare. A avut o situaţie mai norocoasă decât Aristizza Romanescu, care a murit în sărăcie şi mizerie, la Iaşi.
“Îmi vine în minte o întrebare ce mi s-a pus cândva: dacă ar fi să reîncep viaţa şi ar fi să aleg între munca istovitoare de teatru şi o viaţă tihnită şi îmbelşugată, ce aş alege? Am răsuns: Între teatru şi comorile lumii… aş alege teatrul…”
Astăzi teatrul din Brăila, îi poartă numele: Teatrul “Maria Filotti”.
Sursa: Maria Filotti – „Am ales teatrul”. Foto
