Maria Tănase, interviu inedit
https://www.ziarulmetropolis.ro/maria-tanase-interviu-inedit-audio/

În februarie 1938, vocea Mariei Tănase răsuna pentru prima dată „pe viu” la Radio România, într-un program de cântece româneşti, la emisiunea „Ora satului”. Douăzeci de ani mai târziu, celebră deja, Maria Tănase era invitată din nou la microfonul Radioului, să vorbească despre locul în care s-a născut şi despre cântecele sale. Autorul interviului a rămas anonim, ca şi violonistul care cântă discret în fundal.

Un articol de Petre Ivan|22 iunie 2017

În ultimele zile de viaţă, Maria Tănase i-a dictat unui notar ultimele sale dorinţe. Artista a dorit să fie înmormântată cu hainele alese de ea, şi cortegiul funerar să nu fie motiv de „mascaradă şi panoramă”.

Şi-a dorit ca după moartea ei să se facă o fântână „pe un drum secetos, dornic de apă”, pentru ca drumeţii să îşi potolească setea.

În cele din urmă, a lăsat câteva rânduri speciale dedicate soţului ei, Clery Sachelarie cu care se măritase în anul 1950: „Culege-mi visele pe care le-am croit lângă tine şi împarte-le oamenilor”.

Istoricii spun că la înmormântarea artistei au venit aproape un milion de oameni, iar în România a fost declarată zi de doliu naţional.

(Sursa: Fonoteca de Aur a Societății Române de Radiodifuziune)

Foto: Maria Tănase – wikipedia

28
/02
/14

Din cartea scrisă de soţia sa, Romola de Pulszki, aflăm că marele balerin rus s-a născut la 28 februarie 1890, la Kiev, oraşul cu patru sute de biserici, într-o familie de dansatori de origine poloneză.

01
/02
/14

 A-l reciti pe Caragiale, fie din necesitatea studiului sau din bucuria reîntâlnirii cu el, înseamnă a interpreta în spirit sau literă şi a descoperi de fiecare dată noi semnificaţii. A fost un geniu al expresiei, iar scriitura lui nu îngăduie modificări. Ziarul Metropolis vă prezintă portretul lui Caragiale, aşa cum îl arată însemnările personale sau aşa cum l-au consemnat contemporanii lui.

26
/12
/13

„Pentru ce nu încep spectacolele teatrelor la timp?“ Aceasta-i întrebarea! Care revine, obsesiv, în mintea spectatorilor. Problema e veche, iar rezolvarea, aparent imposibilă. Chiar şi jurnaliştii de la revista Teatrul s-au lovit de ea, în 1959, atunci când au încercat să găsească explicaţii pentru acest fenomen.