În aşteptarea întâlnirii cu publicul, spectacolul „Maria Tănase. O poveste”, pus în scenă de regizoarea Carmen Lidia Vidu la Teatrul de Stat din Constanţa, şi-a avut repetiţia generală, într-un weekend înnorat şi friguros. O vreme ce poate amplifica dezolarea pe care i-o sugerează unui nou-venit multe din clădirile în paragină din centrul oraşului.
Un articol de Ionuţ Mareş|5 aprilie 2021
Pentru cineva nou-sosit în oraş, în special în afara sezonului estival şi pe o vreme mohorâtă, Constanţa are un farmec inegalabil. Sigur, e un clişeu, dar cu ce altceva poţi porni în minte spre un loc cu faima Constanţei (orice discuţie ajunge la un moment dat la Radu Mazăre), pe care nu l-ai mai văzut de foarte mulţi ani, asta dacă vizita din copilărie chiar s-ar pune la socoteală?
Încă de la intrare, simţi că ai de-a face cu un mare oraş, asemănător prin străzi şi prin blocurile „comuniste” cu oricare altă localitate de dimensiunea sa. Însă abia când ajungi în zona centrală veche şi aproape de mare, îţi dai seama că nu aduce cu nimic altceva (poate cu excepţia unor colţuri din Bucureşti, prin arhitectura câtorva clădiri roase de timp).
Mai întâi, e farmecul dat de prezenţa Mării Negre – e plăcut, totuşi, să ieşi pe balcon sau, în timp ce te plimbi, să intri pe o străduţă şi să îţi apară în faţă întunecimea şi vastitatea mării. La asta se adaugă, bineînţeles, faleza – partea de jos, dinspre Plaja Modern, acaparată de restaurante fancy pentru turişti (şi ocolite, evident, de mulţi localnici, cum se întâmplă peste tot), iar partea de sus, celebra promenadă, pe care o vezi cam în toate relatările de la Constanţa din jurnalele de ştiri de la televiziuni.
Apoi mai e portul, cu uriaşele şi numeroasele sale macarale de descărcat marfa din navele comerciale şi cu o gară maritimă elegant renovată – spaţiul meu favorit, poate şi pentru că porturile mi se par extrem de cinematografice şi îmi amintesc de nişte filme minunate.
Dincolo însă de astfel de imagini de carte poştală, pur turistice (da, am „vizitat” până şi unul din magazinele duty free din port), mai există şi un alt tip de farmec. E farmecul pe care îl dau clădirile vechi, vestigiile arheologice şi urmele binecunoscutului multiculturalism local.
Însă asta vine la pachet cu o degradare dezolantă, dureroasă. Cele câteva clădiri recent renovate şi terasele moderne de pe malul mării sau din Piaţa Ovidiu nu pot şterge impresia unui oraş lăsat de izbelişte, rănit, batjocorit, din cauza unui amestec de proastă administrare, dezinteres din partea autorităţilor locale şi naţionale, încurcături judiciare legate de retrocedări şi revendicări şi diverse interese imobiliare.
Hoteluri uriaşe, cu vedere spre mare şi cu aspiraţii de glorie ca acum un secol, abandonate în diferite stadii de construcţie. Celebrul cazinou de pe malul mării, cu exteriorul scorojit şi abia de puţin timp intrat într-un program de salvare. O moschee unică, vizitabilă, din timpul lui Carol I, cu pereţi fisuraţi şi coşcoviţi, care au nevoie de o intervenţie urgentă. Sinagoga Mare, ajunsă o ruină gata oricând de prăbuşire.
Edificiul Roman cu Mozaic, înconjurat şi acoperit cu o structură de sticlă şi beton construită în anii `60 şi rămasă fix ca atunci, mai puţin deteriorarea care vine odată cu trecerea anilor – picăturile de apă care curg din tavan sunt strânse în găleţi colorate de plastic pentru a nu cădea direct pe mozaicul vechi de cel puţin 1.500 de ani. Greu de găsit un simbol mai puternic al nepăsării faţă de patrimoniu şi trecut.
Şi alte zeci de clădiri de diverse dimensiuni, unele adevărate bijuterii arhitecturale, cum e celebra „Casă cu lei”, lăsate într-o stare de degradare care inspiră deopotrivă furie şi milă.
Cum este posibil să existe un asemenea potenţial economic, turistic şi cultural – prin portul său, prin plajele şi falezele sale, prin trecutul său multietnic şi multireligios, prin asocierea cu doi dintre marii sportivi ai lumii (Hagi şi Halep), printr-o istorie şi o moştenire culturală cu rezonanţă universală (în fond, în ce alt loc de pe teritoriul actual al României a mai ajuns să trăiască un scriitor atât de celebru ca poetul Ovidiu?) -, iar oraşul să nu fructifice mai nimic din el?
Cu această mirare în minte şi impregnat de senzaţiile date de un astfel de decor urban plin de contraste, am asistat, într-o sâmbătă după-masă, la repetiţia generală, internă, a unui spectacol în pregătire la Teatrul de Stat din Constanţa (condus din 2019 de Erwin Şimşensohn), chiar în ziua în care ar fi trebuit să aibă premiera cu public, anulată însă de restricţiile determinate de pandemie.
Este vorba de „Maria Tănase. O poveste”, pus în scenă de regizoarea Carmen Lidia Vidu, cunoscută pentru proiectele sale de teatru documentar, în special sub forma unor jurnale compuse din mărturii inspirate din viaţa unor actriţe din diverse oraşe ale ţării.
Unul din episoadele de acum câţiva ani din „Jurnal de România” s-a jucat chiar la Constanţa, tot la Teatrul de Stat, iar una din actriţele din respectiva distribuţie, Mirela Pană, o interpretează acum pe Maria Tănase.
După cum mi-a mărturisit Carmen Lidia Vidu, noua producţie are la bază structura unui spectacol independent despre Maria Tănase de acum şase ani, în care legendara artistă era jucată tot de actriţa Mirela Pană, de altfel iniţiatoarea proiectului, şi care a circulat în câteva oraşe din România, dar şi în Statele Unite – la New York şi Seattle.
Managerul Erwin Şimşensohn i-a propus la începutul acestui an lui Carmen Lidia Vidu să reia spectacolul, parţial şi pentru că punerea în scenă se preta noilor condiţii, dar şi datorită succesului din trecut. „Este o formă prin care încercăm să ne adaptăm la starea de astăzi. Suntem nevoiţi să găsim soluţii de a avea spectacole cu distribuţii reduse, cât mai mici. Dincolo de acest lucru, cred că este un proiect foarte important pentru noi. De acum înainte este asumat de către teatru şi va face parte din repertoriul permanent al Teatrului de Stat”, a spus managerul.
De altfel, la Teatrul de Stat din Constanţa a avut recent premiera un spectacol-hibrid de Bobi Pricop, „Ziua Z” (după un text de Ionuţ Sociu), difuzat exclusiv online şi conceput ca o transmisiune live pe reţelele de socializare şi la televiziune, pe fondul imposibilităţii ca teatrul să primească spectatori în sală.
„Maria Tănase. O poveste” este un spectacol cu o scenografie minimalistă. În stânga scenei, o orgă electronică (făcute să arate ca o pianină) la care pianista Elena Gatcin interpretează câteva din melodiile Mariei Tănase. Apoi, trei microfoane disparate, la care Mirela Pană, îmbrăcată cu o rochie roşie şi o haină de blană, joacă diverse ipostaze ale artistei. Partea din faţă a scenei, apropiată de public, este pentru interpretarea celor mai cunoscute cântece ale Mariei Tănase, în timp ce partea din spate este locul amintirilor şi al confesiunilor.
Însă acest decor redus la esenţă, această aparentă simplitate a mizanscenei, specifică teatrului practicat de Carmen Lidia Vidu, este completat cu proiecţii video permanente, concepute împreună cu editoarea Cristina Baciu, colaboratoare fidelă a regizoarei. Imaginile, gândite după o logică de colaj, însă unul fluid şi nu foarte încărcat, sugerează o fantezie inspirată din muzica şi viaţa Mariei Tănase. Este proiecţia unui univers imaginar plin deopotrivă de vitalitate şi de dramatism (de unde şi amestecul de alb-negru sobru şi de roşu aprins).
Dominantă însă în spectacol este partea documentară. Structura sub formă de flashback – porneşte de la rugăminţile adresate de artistă regimului comunist pentru a i se aloca două camere, nu una, pentru a avea loc şi de pian şi de repetiţii, şi se întoarce până la copilărie, înainte de a se încheia cu testamentul – încearcă să acopere întreaga viaţă a Mariei Tănase, cu opriri în momentele esenţiale.
Este o propunere riscantă, pentru că exista pericolul să rămânem la suprafaţa personajului, la acele lucruri ştiute de toată lumea şi care au construit legenda. Carmen Lidia Vidu nu se teme totuşi să includă şi astfel de repere – de la cele biografice, la cele mai cunoscute dintre cântece. E o alegere cât se poate de firească.
Însă miza reală mi se pare mai ambiţioasă de atât. Mai mult decât scopul său documentar, necesar pentru a umaniza şi a ne apropia personajul şi a contracara o prea mare romantizare, spectacolul vrea să absoarbă privitorul, timp de o oră, în lumea fabuloasă a Mariei Tănase, aşa cum o văd cele patru artiste: regizoarea Carmen Lidia Vidu, editoarea video Cristina Baciu, actriţa Mirela Pană şi pianista Elena Gatcin.
De aici şi densitatea spectacolului, creată de combinaţia de imagini, muzică (în fond, „Maria Tănase. O poveste” nu este doar un spectacol de teatru documentar, ci şi un musical reţinut şi tragic), fragmente de mărturii de pe bogata coloană sonoră (auzim atât vocea Mariei Tănase însăşi, cât şi vocile unor rude, prietene, cunoscuţi şi colegi) şi prezenţa fizică a actriţei, care are sarcina teribil de grea de a o întruchipa pe artistă.
La finalul acestui spectacol-omagiu, nu contează atât dacă am aflat mai multe despre Maria Tănase. Importante au fost emoţiile pe care muzica şi destinul ei, filtrate prin convenţiile unei astfel de forme artistice stimulante, ni le-au lăsat în suflet.
