Maria Ventura – românca de la Comedia Franceză
https://www.ziarulmetropolis.ro/maria-ventura-romanca-de-la-comedia-franceza/

MEMORIA CULTURALĂ Geniul uriaşei actriţe Maria Ventura a dus gloria românească în lume. Ea a construit un teatru în România şi a întemeiat o şcoală de teatru în Franţa; a trăit în preajma faimoasei Sarah Bernhardt şi a murit acum 60 de ani.

Un articol de Monica Andrei|13 iulie 2014

Puţini ştiu că celebra actriţă născută la Bucureşti, Maria Ventura (1886-1954), a studiat la Conservatorul din Paris, apoi a excelat pe scena Comediei Franceze, devenind şi societară, până s-a pensionat.

Fanşeta Vermont s-a prezentat la examenul de admitere la Conservatorul din Bucureşti. Grigore Ventura, dramaturgul care a scris piesa „Curcanii” (cu subiect inspirat din Războiul de Independenţă din 1977 şi care a avut un succes răsunător pe scena Teatrului cel Mare de atunci), era în comisia de admitere. Când a intrat în examen candidata, o lovitură de trăznet i-a alungat profesorului din comisie plictiseala. De atunci, între viitoarea actriţă şi dramaturg a urmat o iubire tainică şi profundă, ascunsă de ochii răzbunători ai lumii.

La 13 iulie 1886 se naşte fiica Fanşetei Vermont, pe care marea actriţă Aristizza Romanescu o botează „Aristizza Mărioara”, fără să intuiască că ţine în braţe o viitoare mare actriţă, ce va avea succes internaţional. Abia prin 1890, prin căsătoria dramaturgului cu actriţa, Maria Vermont devine Maria Ventura.

Maria Venutura – copilul orfan şi adolescentul celebru

Fetiţa creşte în mediul teatrului de la câteva luni, prin cabinele actorilor, pe la repetiţii, prin culise sau prin foaier, cărată de mama sa. Îl cunoaşte pe actorul Constantin I.C. Nottara, care a avut un mare rol în viaţa micii artiste, ca îndrumător.

„Parcă o văd pe Marioara Ventura cum aleargă printr-o curte lungă din str. Labirint. Cădea pe brânci şi se ridica. Era un nodul de copil, de trei anişori poate, care în loc să plângă ca toţi copii care fac buf, dimpotrivă, se opintea să facă mai mult decât o ţineau picioarele-i fragede: bătea cu picioarele pământul până putea să alerge”, scrie C.I. Nottara în ale sale “Amintiri” . „Multe năzbâtii făcea. Se amesteca în repetiţii. Noi făceam mişcarea în scenă. Venea Calotescu şi o dădea afară. Atunci, tărăboi, ţipete, plânsete, vroia să deschidă uşa şi nu ajungea cu mâna pe clanţă. În pauză se repezea la scaun în mijlocul odăii, dădea din mâini şi din picioare, îşi da ochii peste cap, zicea că şi ea face teatru, era aşa de comică, încât noi toţi o aplaudam. Mai târziu a devenit artista genială care va lăsa o dâră de lumină fermecătoare. Cinste pentru ea că este o podoabă a Comediei Franceze şi cinste pentru noi că prin ea rasa românească cucereşte izbânzi strălucite pe tărâmul artei teatrale.”

Maria Ventura a rămas orfană de mamă la câţiva anişori; tatăl îşi petrecea des zilele cu amicii pe la Capşa, la băut. Anii trec, fata adolescentă este admisă la Conservatorul din Bucureşti. În timpul studenţiei, Maria este colegă cu Tony Bulandra. Tinerii actori joacă pe scena Teatrului cel Mare, se iubesc, se logodesc, dar destinul îi desparte. Totul se petrecea cu mult timp înainte ca Tony să o cunoască pe Lucia Sturdza, cu care se va căsători.

Succes răsunător la Paris

Maria-VenturaGrigore Ventura vrea neapărat ca fata lui să plece în Franţa la studii. Face un demers către ministrul Instrucţiunii Publice pentru a obţine o bursă. Logodna este anulată de vestea plecării Mariei la studii în Franţa.

Aşa că, într-o zi de toamnă, C.I. Nottara o conduce pe artistă la gară. Sufletul le era greu, lacrimile de prisos. Totuşi fata îi va promite lui Tony că se va întoarce şi va juca în ţară.
La Paris îl întâlneşte pe ieşeanul Edouard de Max care era cunoscut acolo, juca de multă vreme. El o va proteja, iar ea îi va fi alături până la deces.

Maria Ventura, Elvira Popescu şi ieşenii Eduard de Max şi Yonnel sunt singurii actori români care au făcut carieră înternaţională, consacrându-se în teatrele din Paris.

Se prezintă la admiterea în Conservatorul Francez. Eşuează din cauza dicţiei, a limbii franceze cu accent românesc. Comisia nici n-a ascultat-o până la final. Urmează un an cu multe lecţii de dicţie în limba franceză despre care va spune: „am citit cu voce tare câte şase ore pe zi, corectată de un repetitor, până îmi mureau buzele.”

Un an mai târziu încearcă din nou la Conservatorul Francez şi uimeşte comisia cu un monolog din “Fedra”. Membrii comisiei o aplaudă cu ochii înlăcrimaţi, iar Maria este admisă. De atunci se ştie că va fi o mare tragediană. Vestea reuşitei trece graniţele Franţei iute ca vântul şi ca gândul.

O remarcă actriţa Sara Bernhardt şi joacă în aceleaşi spectacole. Are succes. Când moare tatăl actriţei, Maria nu va lua parte la funeralii, fiind condamnată pentru acest lucru. Juca în spectacol cu Sarah Bernardt care o tratează cu răceală spunându-i: “întâi teatrul apoi celelalte!”. Aveau o premieră.

Parisul n-a corespuns visurilor Mariei. Face naveta între Bucureşti şi Paris pentru că dorul de ţară o macină. În timpul Primului Război Mondial a venit în România şi a îngrijit bolnavii de pe front alături de Regina Maria şi marile doamne ce făceau parte din protipendada românească, riscând să fie contaminată cu tifos, holeră şi alte boli provocate şi întreţinute de mizerie. La finalul războiului, pleacă din nou în Franţa şi joacă la Paris.

„Vreau să creez o adevărată instituţie de artă din teatrul ce-l voi sluji cu toată energia”. Acest lucru îşi propune când îşi deschide propriul teatru în Bucureşti, Teatrul “Maria Ventura”, lucru care a istovit-o mult și prin care şi-a cheltuit banii câştigaţi în Franţa. Numele artistei pe afiş aduce public în sala. Are un succes răsunător şi în Bucureşti, dar şi la Paris.

La 20 octombrie 1919, îi scrie actorului Ion Iancovescu:
“Pussy dragă, icoana ta mi-a purtat noroc. N-am mai văzut încă la Paris aşa unanimitate în presă. Plouă scrisorile de felicitări la mine. Mulţumesc pentru icoană, Pussy. Ce nebunie, şi eram bolnavă, n-avem pic de voce, ştii Pussy nu mă prea laud, nu ştiu dacă am fost bine, dar am avut un succes formidabil. Nu-ţi pot spune ce frică îmi era. Tremuram ca o fetiţă. Şi mă tot rugam, şi tot făceam cruci. Nu mi-am dat seama de succes decât după spectacol, când s-au năpustit în cabină Réjeanne Huguenet şi alţii… Îmi pare rău că n-ai fost aici.”(Gaby Michailescu – Cuşca sufleorului)

Dorul de ţară îi aduce lacrimi în ochi. Crizele de rinichi se înteţesc, boală moştenită de la mama sa. Era fermecătoare, cu ochii ei adânci ce se aprindeau şi se stingeau ca lumina unui far, cu faţa frumoasă şi pieptănătura care se înrudea cu părul despletit; eleganţa gestului şi modul cum rostea versul au făcut din actriţă o mare tragediană. Capul fotogenic şi plastica mişcărilor sunt calităţi ce o impun şi cinematografului.

După o carieră glorioasă, o viaţă agitată, bolnavă fiind, joacă până în ultima clipă a vieţii la Teatrul Libre şi Comedia Franceză. Moare la 68 de ani, la 3 decembrie 1954. Şi-a găsit odihna veşnică în Cimitirul Passy. Cîteva cărţi, mobilă, nişte obiecte personale, o haină de blană veche, un ceas îi sunt scoase la licitaţie după moartea sa.

Sursa: „Maria Ventura”, de Ion Massof-Gheorghe Nenişor
Foto cu Maria Ventura: wikipedia



16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.