MEMORIA CULTURALĂ Geniul uriaşei actriţe Maria Ventura a dus gloria românească în lume. Ea a construit un teatru în România şi a întemeiat o şcoală de teatru în Franţa; a trăit în preajma faimoasei Sarah Bernhardt şi a murit acum 60 de ani.
Un articol de Monica Andrei|13 iulie 2014
Puţini ştiu că celebra actriţă născută la Bucureşti, Maria Ventura (1886-1954), a studiat la Conservatorul din Paris, apoi a excelat pe scena Comediei Franceze, devenind şi societară, până s-a pensionat.
Fanşeta Vermont s-a prezentat la examenul de admitere la Conservatorul din Bucureşti. Grigore Ventura, dramaturgul care a scris piesa „Curcanii” (cu subiect inspirat din Războiul de Independenţă din 1977 şi care a avut un succes răsunător pe scena Teatrului cel Mare de atunci), era în comisia de admitere. Când a intrat în examen candidata, o lovitură de trăznet i-a alungat profesorului din comisie plictiseala. De atunci, între viitoarea actriţă şi dramaturg a urmat o iubire tainică şi profundă, ascunsă de ochii răzbunători ai lumii.
La 13 iulie 1886 se naşte fiica Fanşetei Vermont, pe care marea actriţă Aristizza Romanescu o botează „Aristizza Mărioara”, fără să intuiască că ţine în braţe o viitoare mare actriţă, ce va avea succes internaţional. Abia prin 1890, prin căsătoria dramaturgului cu actriţa, Maria Vermont devine Maria Ventura.
Maria Venutura – copilul orfan şi adolescentul celebru
Fetiţa creşte în mediul teatrului de la câteva luni, prin cabinele actorilor, pe la repetiţii, prin culise sau prin foaier, cărată de mama sa. Îl cunoaşte pe actorul Constantin I.C. Nottara, care a avut un mare rol în viaţa micii artiste, ca îndrumător.
„Parcă o văd pe Marioara Ventura cum aleargă printr-o curte lungă din str. Labirint. Cădea pe brânci şi se ridica. Era un nodul de copil, de trei anişori poate, care în loc să plângă ca toţi copii care fac buf, dimpotrivă, se opintea să facă mai mult decât o ţineau picioarele-i fragede: bătea cu picioarele pământul până putea să alerge”, scrie C.I. Nottara în ale sale “Amintiri” . „Multe năzbâtii făcea. Se amesteca în repetiţii. Noi făceam mişcarea în scenă. Venea Calotescu şi o dădea afară. Atunci, tărăboi, ţipete, plânsete, vroia să deschidă uşa şi nu ajungea cu mâna pe clanţă. În pauză se repezea la scaun în mijlocul odăii, dădea din mâini şi din picioare, îşi da ochii peste cap, zicea că şi ea face teatru, era aşa de comică, încât noi toţi o aplaudam. Mai târziu a devenit artista genială care va lăsa o dâră de lumină fermecătoare. Cinste pentru ea că este o podoabă a Comediei Franceze şi cinste pentru noi că prin ea rasa românească cucereşte izbânzi strălucite pe tărâmul artei teatrale.”
Maria Ventura a rămas orfană de mamă la câţiva anişori; tatăl îşi petrecea des zilele cu amicii pe la Capşa, la băut. Anii trec, fata adolescentă este admisă la Conservatorul din Bucureşti. În timpul studenţiei, Maria este colegă cu Tony Bulandra. Tinerii actori joacă pe scena Teatrului cel Mare, se iubesc, se logodesc, dar destinul îi desparte. Totul se petrecea cu mult timp înainte ca Tony să o cunoască pe Lucia Sturdza, cu care se va căsători.
Succes răsunător la Paris
Grigore Ventura vrea neapărat ca fata lui să plece în Franţa la studii. Face un demers către ministrul Instrucţiunii Publice pentru a obţine o bursă. Logodna este anulată de vestea plecării Mariei la studii în Franţa.
Aşa că, într-o zi de toamnă, C.I. Nottara o conduce pe artistă la gară. Sufletul le era greu, lacrimile de prisos. Totuşi fata îi va promite lui Tony că se va întoarce şi va juca în ţară.
La Paris îl întâlneşte pe ieşeanul Edouard de Max care era cunoscut acolo, juca de multă vreme. El o va proteja, iar ea îi va fi alături până la deces.
Maria Ventura, Elvira Popescu şi ieşenii Eduard de Max şi Yonnel sunt singurii actori români care au făcut carieră înternaţională, consacrându-se în teatrele din Paris.
Se prezintă la admiterea în Conservatorul Francez. Eşuează din cauza dicţiei, a limbii franceze cu accent românesc. Comisia nici n-a ascultat-o până la final. Urmează un an cu multe lecţii de dicţie în limba franceză despre care va spune: „am citit cu voce tare câte şase ore pe zi, corectată de un repetitor, până îmi mureau buzele.”
Un an mai târziu încearcă din nou la Conservatorul Francez şi uimeşte comisia cu un monolog din “Fedra”. Membrii comisiei o aplaudă cu ochii înlăcrimaţi, iar Maria este admisă. De atunci se ştie că va fi o mare tragediană. Vestea reuşitei trece graniţele Franţei iute ca vântul şi ca gândul.
O remarcă actriţa Sara Bernhardt şi joacă în aceleaşi spectacole. Are succes. Când moare tatăl actriţei, Maria nu va lua parte la funeralii, fiind condamnată pentru acest lucru. Juca în spectacol cu Sarah Bernardt care o tratează cu răceală spunându-i: “întâi teatrul apoi celelalte!”. Aveau o premieră.
Parisul n-a corespuns visurilor Mariei. Face naveta între Bucureşti şi Paris pentru că dorul de ţară o macină. În timpul Primului Război Mondial a venit în România şi a îngrijit bolnavii de pe front alături de Regina Maria şi marile doamne ce făceau parte din protipendada românească, riscând să fie contaminată cu tifos, holeră şi alte boli provocate şi întreţinute de mizerie. La finalul războiului, pleacă din nou în Franţa şi joacă la Paris.
„Vreau să creez o adevărată instituţie de artă din teatrul ce-l voi sluji cu toată energia”. Acest lucru îşi propune când îşi deschide propriul teatru în Bucureşti, Teatrul “Maria Ventura”, lucru care a istovit-o mult și prin care şi-a cheltuit banii câştigaţi în Franţa. Numele artistei pe afiş aduce public în sala. Are un succes răsunător şi în Bucureşti, dar şi la Paris.
La 20 octombrie 1919, îi scrie actorului Ion Iancovescu:
“Pussy dragă, icoana ta mi-a purtat noroc. N-am mai văzut încă la Paris aşa unanimitate în presă. Plouă scrisorile de felicitări la mine. Mulţumesc pentru icoană, Pussy. Ce nebunie, şi eram bolnavă, n-avem pic de voce, ştii Pussy nu mă prea laud, nu ştiu dacă am fost bine, dar am avut un succes formidabil. Nu-ţi pot spune ce frică îmi era. Tremuram ca o fetiţă. Şi mă tot rugam, şi tot făceam cruci. Nu mi-am dat seama de succes decât după spectacol, când s-au năpustit în cabină Réjeanne Huguenet şi alţii… Îmi pare rău că n-ai fost aici.”(Gaby Michailescu – Cuşca sufleorului)
Dorul de ţară îi aduce lacrimi în ochi. Crizele de rinichi se înteţesc, boală moştenită de la mama sa. Era fermecătoare, cu ochii ei adânci ce se aprindeau şi se stingeau ca lumina unui far, cu faţa frumoasă şi pieptănătura care se înrudea cu părul despletit; eleganţa gestului şi modul cum rostea versul au făcut din actriţă o mare tragediană. Capul fotogenic şi plastica mişcărilor sunt calităţi ce o impun şi cinematografului.
După o carieră glorioasă, o viaţă agitată, bolnavă fiind, joacă până în ultima clipă a vieţii la Teatrul Libre şi Comedia Franceză. Moare la 68 de ani, la 3 decembrie 1954. Şi-a găsit odihna veşnică în Cimitirul Passy. Cîteva cărţi, mobilă, nişte obiecte personale, o haină de blană veche, un ceas îi sunt scoase la licitaţie după moartea sa.
Sursa: „Maria Ventura”, de Ion Massof-Gheorghe Nenişor
Foto cu Maria Ventura: wikipedia
