Marian Râlea: „Suntem toți niște copii mari și asta ne face bine!”
https://www.ziarulmetropolis.ro/marian-ralea-suntem-toti-niste-copii-mari-si-asta-ne-face-bine/

Ziarul Metropolis continuă campania „INTROSPECŢII“ – o serie de interviuri despre lucrurile care ne definesc viaţa. Episodul 5. Copilăria. Invitat: Marian Râlea.

Un articol de Mirela Sandu|18 Mai 2016

Unde s-a întâmplat copilăria dvs?

La „Alin!” Copilăria mea s-a petrecut la Brașov, un oraș absolut extraordinar, un oraș în care de câte ori mă întorc îmi e frig! A început în decembrie, când mama și Dumnezeu m-au adus pe lume. Știți, la Brașov, avem un munte căruia i se spune Tâmpa, pe care pe vremuri scria Stalin (numele Brașovului după marea eliberare sovietică), literele erau de fapt brazii. În copilăria mea, o parte din brazi se pierduseră în verdele pădurii şi se putea citi doar Alin! După Revoluţie, au tăiat şi ceilalţi brazi, de parcă erau comunişti. A rămas acum doar Tâmpa, pe care scrie cu litere luminoase Braşov. Istoria a fost îndreptată!

Când s-a produs întâlnirea cu teatrul?

Ca orice viitor actor, prima mea întâmplare scenică a fost… cred că aveam patru ani.Pe scenă, cu o trotinetă. În care eu mă făceam – așa cum e la teatru – că am un accident, și o colegă foarte drăguță mă ajuta să mă ridic. Cam asta a fost primul  moment al meu în teatru, când eram copil. Mare succes. Toată lumea a aplaudat, mama a plâns.

În școala generală, eram primul la spus poezii şi primul la luat autografe la Cerbul de Aur. Era o perioadă în care se turnau filme în Brașov. Acolo l-am văzut pentru prima oară pe Jean-Paul Belmondo. Am plâns de ciudă pentru că nu am fost selecționat printre copiii care jucau în filme îmbrăcați în costume de epocă.

Ce a urmat?

Au urmat toate aventurile din orașul de sub Tâmpa: escaladam toate bastioanele în paragină, iedera groasă crescută pe copacii din pădure era luată cu asalt, ne dădeam pe liane pecum Tarzan, care era la modă, urcam în toți copacii. Copiii din Brașov aveau „şansa” de a se urca pe ziduri, puteau să spargă vitrourile de la Biserica Neagră sau să se bată cu bulgări de zăpadă umpluţi cu bolovani. La un moment dat, în spatele Bisericii Negre, unde am făcut și primii ani de școală, au adus o balenă. Eram în clasa a doua şi nu am înțeles de ce lumea se înghesuia, oricum noi am intrat pe sub gard. Nu reuşeam să îi vedeam dinții, iar ochii erau închiși. De fapt, era o balenă împăiată, iar nouă ni se părea că este cât Biserica Neagră.

Care este cea mai puternică amintire din acea perioadă?

Când mi-am rupt piciorul în timp ce mă dădeam cu trotineta! Nu știu dacă cea mai puternică, dar sigur cea mai dureroasă. Sunt mai multe, de fapt. Aceea a fost perioada rupturilor. Pe vremea aceea nu ne permiteam să avem skiuri foarte bune, aveam niște doage pe care se puneau un fel de legături și ne dădeam pe ele. În ceea ce privește trotineta, dacă reușeai să urci peste bordura trotuarului era bine. Eh, eu nu am reușit și mi-am rupt piciorul. Legat de ski, îmi amintesc de aventurile de pe Postăvarul, acolo am mai rupt vreo patru perechi de skiuri, care s-au lăsat cu entorse la mâini și la picioare.

Cel mai dureros a fost atunci când mi-am rupt clavicula. Eram cu „cioclița” – o scândură cu două osii și cu niște rulmenți, un fel de sanie cu roți confecționată manual. Am intrat într-un stâlp și mi-am rupt clavicula. Nu am avut timp să mă duc la raze, era o fisură în os verde, care nu se vedea, dar durea. În acel loc s-a depus calciu și a apărut o gâlmișoară. Fix atunci se desfăşura şi Festivalul de Muzică Uşoară Cerbul de Aur  şi trebuia să iau autografe. Nu era timp de mers la doctor, aveam lucruri importante de făcut!

Cum erau părinții dumneavoastră?

Știți ce înseamnă să nu ai ce să pui pe masă sau să se găsească foarte greu un litru de ulei, un kilogram de zahăr, o bucată de carne? Sigur, noi nu simțeam pentru că mama făcea tot ce putea pentru a avea ce ne trebuie pe masă. Nu era ca astăzi, trăiam din sărbătoare în sărbătoare, doar atunci masa era îmbelșugată. Salamul se cumpăra doar la salariu, în rest nu prea erau bănuți.

Mama era o femeie cinstită, ne-a iubit foarte mult, am fost copiii ei dragi. Tata era inginer, avea altă perspectivă asupra vieții. Ne-a părăsit la un moment dat, dar pentru noi nu a contat foarte mult pentru că mama încerca să suplinească lipsa tatei. Cu el discutam, vorbeam, dar cam atât. Mama era un om cu credință care si-a sacrificat viaţa pentru noi, citea foarte mult. Noi nu am apucat să citim toate piesele de teatru ale lui Shakespeare, în schimb mama le-a citit pe toate. Toate! Îi plăcea să ne citească povești, făcea tot posibilul ca Moș Crăciun să vină și la noi. Eram copiii sufletului ei.

I-a fost greu cand ați plecat de acasă?

Nu s-a împotrivit când ne-am dus la facultatea de teatru. Pe vremea aceea, admiterea in IATC era o mare încercare, nu intra oricine. Fratele meu a intrat primul, eu al patrulea din 135 de candidați. Talentul l-am moștenit de la mama, am sesizat lucrul acesta din felul în care spunea poeziile. Ne cânta romanțe din tinerețe şi plângea.

Cum era fratele dumnevoastră?

Pe fratele meu l-am iubit foarte mult, era cu trei ani mai mare. Din păcate nu mai este printre noi. El mi-a dat încredere că pot face această meserie. La admitere am zis aceeași poezie, dar el o spunea mult mai bine decât mine. Nu ne-am întâlnit pe scenă. El era junele prim al Brașovului, era frumos. Eu eram un june prim de comedie, simpatic și atât.

Vă lipseşte?

Enorm. Eram foarte buni prieteni. Alegându-ne aceeași meserie, aveam ce discuta. Când eram mici, relația era diferită, el era fratele cel mare și trebuia respectat, avea întâietate în tot şi toate. Eu încălţam pantofii pe care nu-i mai purta el. Era cel respectat în casă. După ce a plecat la facultate, am rămas singur. Eram alintatul și răzvrătitul casei și al Brașovului. Ne-am înțeles foarte bine, nu exista spectacol rămas nediscutat, premierele fiecăruia dintre noi, orice apariţie la televizor; după fiecare dintre ele primul telefon i-l dădeam lui. Era o relație foarte frumoasă. Am ținut mult la el. A citit mai mult decât mine, el era cel care cumpăra cărți și îmi recomanda. Îi purtam un imens respect pentru că știa mai multe decât mine, dar asta mă şi enerva.

Când ați fost fericit pentru fratele dvs. și el când a fost pentru dvs.?

Eram fericit să îl văd. Punct. Să fie, să existe în viaţa mea. Eram fericit să-l văd pe scenă, juca impecabil. Îi ziceam: „Asta o să fur de la tine, o pun eu într-un spectacol…” Eram fericit la fiecare Crăciun pentru că eram împreună, la fiecare Paște pentru că mergeam la Biserică. El a fost nefericit atunci când nu am luat premiul UNITER. Mama şi fratele meu au suferit mai mult decât mine, asta s-a întâmplat la fiecare nominalizare. Aveau mai mult spirit decât mine. Întotdeauna când îmi era greu sau rău, îmi spuneau: „Lasă, o să fie bine!”, „Trece!”. Au avut dreptate. Toate trec, mai puţin dorul de ei. Ei sunt pentru mine marile premii ale vieţii.

Ce vă lipsește cel mai mult, dureros de mult?

În primul rând îmi lipsesc ei, iar aceste lucruri dor. Când pierzi pe cineva drag, apropiat, există o durere foarte puternică provocată de dorul de ei.

Sigur că…întotdeauna m-a salvat teatrul. Teatrul a fost pentru mine colacul meu de salvare. Întotdeauna când am avut o problemă, m-am urcat pe scenă, fiindcă trebuia să mă urc pe scenă. Și am jucat. Și așa, cu spectacol, cu spectacol, cu alt spectacol, cu alte repetiții… mai trece timpul. Și mai uiți. Mai aprinzi o lumânare, te mai gândești la ei.

Dar trece timpul…

Așa ne trece viața. Mama îmi spunea: „Copile, uite, așteptăm să treacă iarna şi ne trece viața!” Așa sunt toate făcute, în aşa fel încât nu pot fi controlate. Nu cred că putem controla nimic, nici pe scenă, nici în viaţă. Cred în magia copilăriei pe care am continuat-o în Teatrul Naţional pentru Copii Abracadabra. Îmi place să le spun poveşti copiilor şi să îi fac să creadă în ei, că pot fi proprii eroi de poveste.

Dumneavoastră cine vă zicea povești?

Mama. Pe vremea aceea nu era voie să spui povești despre Iisus, despre Crăciun, despre Nașterea Pruncului. Mama ne învăța totuşi, iar apoi ni le explica pentru că nu înețelegeam din prima. Ne ruga să avem grijă cui le spunem, dar şi ceilalţi copii le ştiau de la părinţii lor. Ne duceam la vecini și le cântam, era mare bucurie pentru că ieșem cu brațele pline de dulciuri și cu câte un bănuț. E frumos să fii copil!

Dacă ar fi să schimbaţi un moment din viaţă, care ar fi acela?

Ar fi trebuit să stau mai mult cu ai mei. Dacă aș fi avut o putere magică, i-aș fi făcut bine, dar așa e viața și nu trebuie să deznădăjduim. Sunt un om care aleargă tot timpul. Ce să schimb? Aceasta este viața, asta mi s-a dat, asta trăiesc, asta duc. Nu cred că se mai poate schimba ceva. Pot să fac lumea să râdă, să zâmbească, să plângă, asta e magie! Dar numai de acolo, de pe scenă. În viață… Viața e o șmecheră mare, nu prea te lasă să faci decât ce vrea ea.

În ce fel este importantă copilăria pentru omul care devenim mai târziu?

Esențială este educaţia, adică ce înveți de acasă, ce este bunul-simț si generozitatea. E foarte important ce auzi în casă, respectul pentru credință care îți este insuflat de când ești mic, ideea de prietenie, dascălul pe care îl ai, poveștile pe care le asculţi. Toate acestea îl formează pe viitorul adult. Cu ajutorul aceastei generații Facebook am constatat că, de fapt, rămânem copii toată viața. Suntem toti niște copii mari şi asta ne face bine. Ne-am regăsit cu toţii pe pagina „Eu pot, eu sunt magician”.

Transcrierea: Gabriela Predescu; Foto și video: Dragoș Ivan, pentru Pi Media

12
/11
/18

INTERVIU Violonist și violist, Max Baillie este unul dintre cei mai versatili muzicieni din Marea Britanie, fiind cunoscut pentru calitățile sale de interpret de muzică clasică, dar și pentru cele de compozitor, sau pentru colaborările sale în proiecte dance sau electronice. În aceste zile, concertează în România, în cadrul Festivalului SoNoRo.

04
/11
/18

Istoria pălăriilor Dădârlat începe la 1896, la Săliștea Sibiului. De atunci și până azi, pălăriile create de familia Dădârlat au traversat mai bine de un secol, reinventându-se de fiecare dată pentru a ține pasul cu timpul. Le-am regăsit, în aceste zile, în expoziția „100 de obiecte de design românesc”, găzduită de MATER.

26
/10
/18

… Dai la Teatru, spune Ioana Păun. Cum trebuie să fie teatrul? „Incisiv, relevant.” (Pentru relaxare există yoga și o zi la spa.) Ce să nu accepți? (Să ți se zică „Asta nu se poate, că deranjăm...”.) Cine să te placă? („Nu toată lumea, că doar nu te-ai făcut fotomodel!”).

11
/10
/18

Festivalul Internațional Astra Film, care are loc pentru a 25-a oară la Sibiu, între 15 și 21 octombrie, are în program 101 titluri, din care 56 de filme vor participa în cele 5 secțiuni competiționale. 11 documentare vor avea premiera mondială la Festival și 40 cea națională. Câștigătorii secțiunilor competiționale vor fi anunțați sâmbătă, 20 octombrie. Vă prezentăm un interviu cu Dumitru Budrala, director fondator Astra Film Sibiu.

27
/09
/18

Dacă până acum unele vise nu ți s-au îndeplinit, înseamnă că nu le-ai transformat în obiective, ar spune Andrei Roșu. Și dacă ai crezut că un om care aleargă maratoane (la Polul Nord) și înoată Canalul Mânecii e făcut din altă carne și alte oase... înseamnă că încă nu l-ai întâlnit pe Andrei Roșu.

Page 1 of 3112345...102030...Last »